Eminescu – în vremea lui şi a noastră

De Mihai DORIN

marți, 15 iunie 2021, 01:50

1 MIN

În vremea lui, Eminescu a fost de puţini înţeles, de unii iubit, de mulţi urât. Nimic nou sub soare. Să înţelegi un om care venea din adâncul timpului, de la „izvoarele veşnice” din care, vorba lui Iorga, se nutresc „naţiile şi secolele”, nu era la îndemână decât spiritelor alese. Iar acestea erau puţine, într-un timp anomic, în care regulile le făceau parvenţii, năimiţii, patrioţii de profesie, speculanţii „frazei”, adică ai vorbelor fără duh, învăţate pe de rost, pentru a camufla adevărul vieţii. Cronicarul acelui timp e perceput a fi Caragiale, întrucât râsu-plânsu are mai mare trecere decât tragicul eminescian. Cei doi se întâlnesc însă în pasiunea de a devoala adevărulşi a vitupera impostura.

Se năştea pe atunci o Românie nouă, clamat europeană, dar cu oameni vechi şi năravuri demne de periferia imperiului. Falsul, impostura şi corupţia acaparau sistematic viaţa publică. Năzuinţa europeană era tratată în registru minor, balcanic. Europa era evocată cu aceeaşi fervoare şi superficialitate cu care ne-am deprins şi astăzi, pentru că nici un politician nu era/ nu este interesat să renunţe la privilegii şi la năravuri de dragul Europei, nici măcar atunci când aceasta era „cu ochii pe noi”, vorba unui personaj caragialian.

Eminescu a trăit apogeul carierei lui publice, de ziarist, în anii „marii governări liberale” (1876-1888); „mare” ca durată, dar departe de semnificaţia valorică. Politica s-a metamorfozat în politicianism, afacerile oneroase au promovat interese de grup, spoiala de civilizaţie europeană a alimentat iluziile, reformele sociale majore au fost mereu amânate, până când răscoalele ţărăneşti au trezit România la realitate. Iar realitatea era cea deschisă de Eminescu şi Caragiale, nu de trompetele liberale. Am dat aceste succinte exemple pentru a prefaţa o concluzie aspră: România a început modernizarea sucit şi neconvingător, a continuat pe acelaşi calapod şi pare să o repete astăzi. De ce? Nu pentru cine ştie ce păcate nemărturisite ale poporului, nu pentru că am fi noi rău croiţi genetic, cum ne spun gânditorii de tejghea, ci pentru că viaţa politică a fost şi este acaparată de lichele care se folosesc de numele ţării şi al Europei pentru a parveni. Eminescu a fost primul şi printre puţinii care au avut forţa să dezvăluie un adevăr cutremurător, şi anume că inamicii modernizării României sunt chiar politicienii. Din acest motiv l-au urât şi l-au condamnat la moarte civică.

Pripeala, superficialitatea şi demagogia au fost inamicii săi. S-a întâmplat ca aceştia să fie liberalii, dar puteau fi oricine dintre cei care nesocoteau demnitatea poporului român. Iar poporul acesta creator de istorie, peste care se aşezase o „pătură superpusă” cosmopolită şi gregară, merită respect, dar şi ocrotire. De ce ocrotire? Pentru că nu eram /nu suntem pregătiţi pentru competiţia cu marele capital, căzând sistematic între interesele acestuia, sărăcind şi amanetându-ne viitorul. A nu se asculta politicienii de duzină, de ieri şi de azi, cu privire la acest subiect.

Istoricii şi sociologii oneşti au demonstrat că acest tip de falsă modernizare face ravagii în societăţile întârziate. Din nefericire, în România nu a învins adevărul lui Eminescu, ci fraza bombastică a lui CA Rosetti şi compania, adică flaşnetele liberale. Pentru contemporanii săi liberali, Eminescu trecea drept un singuratic, un spirit reacţionar obsedat de trecut şi incapabil să înţeleagă noul timp. Mulţi s-au lăsat seduşi de această pseudo-judecată. Toţi cei care se tem de adevărul lui Eminescu muşcă din momeală. Dar niciodată impostura nu a fost mai hotărât denunţată decât a făcut-o Eminescu.

În vremea lui Eminescu, titularii discursului europenist erau liberalii. Conservatorii aveau decenţa, cultura şi bunul simţ de a nu specula ideea europeană. „Antieuropean!” au decis liberalii în prinvinţa lui Eminescu. Nimic mai fals. El era prin cultură şi convingeri un european convins, dar cu poporul român şi nu cu lichelele.

Echivalenţii corecţilor politic şi progresiştilor de astăzi, adică cei pentru care trecutul fie nu contează, fie trebuie cenzurat şi cuminţit, adică golit de sens, erau liberalii numiţi de Eminescu „roşii”.

În vremea noastră, Eminescu a devenit pentru corecţii politic o moştenire grea. În consecinţă, l-ar interzice fără să clipească. Prea multe subiecte din gândirea eminesciană îi contrariază şi îi dor. Iar cea mai insuportabilă temă este chiar iubirea lui Eminescu pentru poporul român. Nu sunt atât de naiv încât să pretind celor inapţi de iubire să îmbrăţişeze idealurile luiEminescu. Sunt destui „experţi” ai citatului trunchiat care mă vor contrazice. Suferinţa lor este aceea că într-un veac şi jumătate de nemurire, Eminescu a intrat în conştiinţa şi mitologia naţionale, adică în fiinţa noastră istorică. Pentru că viziunea lui despre România este cea mai profundă şi mai sinceră din câte s-au exprimat vreodată. Eminescu face corp comun cu neamul şi ţara aceasta, pentru toate zilele vieţii noastre. Sufetele mărunte şi conştiinţele chinuite pot doar să-l nege ori să-l ignore, necum să polemizeze cu el.

Nişte mediocri patenţi, născuţi din zgura timpului, l-ar pârî pe Eminescu la Guvern, la Europa, ori la cine ştie ce oficine internaţionaliste, aşa cum o fac cu alţii. Cu Eminescu însă, lupta lor ar fi inegală. Până şi ei pot înţelege asta. Deocamdată preferă să tacă laş. A se vedea dacă vreun responsabil cu memoria îi va pronunţa numele la ceas de aducere aminte.

De ce este Eminescu actual? Din aceleaşi motive pentru care Marc Aureliu, Sfântul Augustin, Sfântul Ioan Gură de Aur, Da Vinci, Goethe, Dostoievski continuă să fie vii. Şi pentru aceea că Eminescu a pătruns semnele timpului în adâncul lui, în zona „inaparenţelor”, cum ar spune Blaga.

Când încep să eşueze popoarele/naţiunile? Atunci când uită.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video