Eu unul am crescut cu untură, nu cu unt

Ei bine, mirarea mi s-a transformat în uluire în momentul în care am văzut preţul: exorbitant, de-a dreptul! 100 de grame  de „untură” (pun de-acum în ghilimele denumirea, pentru că, după cum vom vedea, untura nu era, totuşi, chiar untură…) costau 8,99 RON!? Poftim? 90 de lei kilul de „untură”? O delicatesă, care va să zică?!?

În fine, am cumpărat un pahar din pură curiozitate. Dar nu l-am desfăcut. Apoi, după vreo săptămână, am văzut unul la reducere, în prag de expirare fiind, deci 6, 29, 30% mai ieftin. Hai să-l iau şi pe ăsta. Şi pe ăsta l-am luat şi la ţară, la Amnaş, vorba aia, când îs la ţară, parcă altfel se potrivesc porcăriile, de la slănină până la… untură, cu sau fără ghilimele.

Într-una din serile deja răcoroase bine, când am şi făcut foc în sobă, am prăjit o felie de pâine şi am deschis paharul de „untură” marca Alpenfest (marca Lidl pentru diversele produse de „porcării” germano-austriece), în ideea de-a întinde untura pe pâinea prăjită, pe care aceasta apoi se topeşte, şi s-o mânânc cu un căţel de usturoi. Rău n-a fost, nu zic, dar nici n-aş putea spune că, vai, ce gust, hai că-şi merită preţul! Nu, nu şi-l merită neam!

Evident, m-am uitat şi pe descrierea „unturii” şi v-o transcriu: „Ingrediente: slănină, osânză, 3% ceapă, 3% mere, , sare iodată (sare, iodat de potasiu), 0,1% pătrunjel, proteine vegetale hidrolizate /??/, dextroză/ frate, chiar nu mai există nimic, nicio conservă fără adaos de zahăr ori alt îndulcitor??!/, condimente. Poate conţine urme de muştar şi ţelină.”

Păi, s-avem pardon, reţeta asta (făcând abstracţie de mere, proteine vegetale hidrolizate, dextroză…) seamănă cu ceea ce pe vremuri, la noi, la saşi, se numea evangelischer Speck (slănină evanghelică): treceai niscaiva slănină prin maşina de tocat împreună cu ceapă, mai adăugai, dacă simţeai nevoia, ceva sare, dar în orice caz piper şi eventual boia, iar pasta obţinută o întindeai pe pâine. Cu varianta în care adăugai şi-un ou fiert/ ouă fierte tare (în funcţie de cantitatea vizată) tocat/e în pastă (parcă mama n-o făcea…). De folosit se folosea slănină-slănină, fără vreun strat de carne (deci nu slănină de la burtă) şi în nici un caz se adăuga osânză (Schmer, în germană).

Altfel, pot să mă destăinui acum şi aici: eu unul am crescut cu untură, cu untură adevărată, de aia făcută din slănină proaspătă (la care ca produs „secundar” rezultă jumările). În genere, mama a gătit toată viaţa ei, cât a trăit în România şi cât am tăiat cel puţin un porc pe an, aproape exclusiv cu untură – uleiul era cumpărat şi folosit doar pentru reţetele care prevedeau expres ulei, gen maioneză etc.! Avem şi acum la Amnaş nişte vase emailate conice cu capac ataşat, de diferite mărimi (5, 10 litri…), gândite special pentru păstrarea unturii – atâta doar că acum au rămas fără rostul lor original. Evident, le poţi folosi pentru alte cele, doar să ai ce pune-n ele (fasole albă, de pildă – dar nu prea o să am eu vreodată o aşa recoltă încât să stochez fasolea în fostele vase de untură – au grijă limacşii roşii de asta!).

Deci, da, am crescut cu untură – sandviciul cu untură a fost mâncarea mea de pauza mare de la grădiniţă până-ntr-a opta şi într-o oarecare măsură chiar şi până-ntr-a 12-a! Pe lângă, se potrivea bine câte un măr. Dar, de, aşa-i omul, deci şi copilul, ce-i mai invidiam în copilărie pe colegii de şcoală care veneau cu sandviciuri cu unt şi salam! Vorba aia, iarba de la vecini e mai verde, mâncarea de la vecini miroase mai bine…

Între timp, de cum vine frigul, chiar eu caut să găsesc nişte slănină proaspătă (grea misie – în genere, se cresc porci de carne, care au apoi o slănină de maxim un deget jumate), o tai cubuleţe şi le pun la topit, obţinând astfel untură şi, mai ales, jumări (care jumări au devenit şi ele un produs de „lux”, dacă ne luăm după preţul cu care apar în sezonul de iarnă prin magazine…). În funcţie de porcul de provenienţă (cu ce a fost hrănit, adică), untura şi jumările sunt mai mult sau mai puţin gustoase. Ca fapt divers, cu ani în urmă am luat o ţeapă de ţeapă cu nişte slănină proaspătă: a trebuit să arunc atât untura, cât şi jumările, pentru că untura a rămas în stadiu de „ulei” (în stare lichidă, adică, nevrând neam să se solidifice), iar jumările, la fel, au rămas ca nişte cubuleţe de gelatină – greţos! Mda, cu ce dracu o fi fost hrănit porcul cela??

Michael Astner este poet, traducător şi publicist