Experimente şi experimente

*

„O cioară – scria undeva Stalin pe vremea când era doar un simplu agitator răspândind ideile bolşevice printre muncitorii gruzini din Tiflis – a găsit un trandafir, dar faptul acesta n-a transformat-o într-o privighetoare.”

Bolşevicii însă au transformat ciorile în privighetori şi le-au dat poruncă să cânte idealurile proletariatului şi să-i ridice în slăvi pe iubiţii conducători ai clasei muncitoare, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao etc., etc. Şi nu s-au oprit aici. Ci au reuşit să transforme şi privighetorile în ciori.

Astfel s-au născut proletcultismul şi – dacă nu mă-nşel – fratele său geamăn, realismul socialist.

Obiceiul acesta se practică şi azi, dar nu la curţile dictatorilor comunişti, ci la curţile noilor conducători ai epocii postcomuniste, unde, stăpânind o artă oratorică demnă de o cauză mai bună, privighetorile democraţiei s-au transformat în nişte ciori.

*

Mai zilele trecute în mass-media se vehicula ideea că în ultima perioadă reţeaua Google ar investi sume uriaşe, de ordinul miliardelor de euro, având drept obiectiv dezvoltarea tehnicii militare bazate pe roboţi, astfel încât până în anul 2030 Google să dispună de toată logistica şi „tehnologia necesare pentru a introduce în corpul omenesc milioane de nanoboţi (mini-roboţi, de dimensiune moleculară)”, prin intermediul cărora creierul uman să poată fi conectat pe internet, iar neocortexul la softul unor computere ultraperformante. Nici compania multinaţională Facebook nu s-a lăsat mai prejos, investind, conform aceloraşi surse de informaţii, miliarde de dolari în industria realităţii virtuale, legată şi ea de cercetarea militară. Precizăm că în prezent Facebook-ul are, conform datelor publicate, un număr de circa 2,27 miliarde de utilizatori pe lună în întreaga lume. De asemenea, pentru a putea înţelege scopurile urmărite de această companie, e important să ştim că la fiecare interval de 60 de secunde pe reţea sunt postate circa 510 000 de comentarii şi actualizate un număr de 293 000 de stadii. Totodată, în intervalul acesta de timp, circa 136 000 de fotografii sunt încărcate pe platformă Facebook. Ca „bonus”, Facebook mai dispune de programul Instagram ce cuprinde un număr de peste miliard de utilizatori. De asemenea, conform informaţiilor apărute în presă, serviciul criptat WhatsApp,având circa 1,5 miliarde de utilizatori activi pe lună, ar aparţine, de asemenea, companiei Facebook.

Dincolo de cifra de afaceri uriaşă, dincolo de iminentele manipulări ce au loc zilnic pe reţea, Facebook -ul urmăreşte şi un alt scop mult mai ambiţios decât îşi poate închipui o minte raţională. Scopul acesta îl putem decripta fără prea multă greutate, dacă citim cu atenţie mesajul lui Mark Zuckerberg, co-fondatorul şi preşedintele companiei, care spune că „dezvoltă Realitatea Virtuală, întrucât cea reală i se pare nesatisfăcătoare, aceasta putând deveni mai bună decât lumea reală în care trăim”. Lumea reală, desigur, are multe hibe şi multe inconveniente. Ea poate fi schimbată, desigur, prin intermediul manipulărilor în masă ce au loc chiar pe reţelele de socializare. Dar schimbarea această e imprevizibilă. Lumea virtuală însă poate fi programată şi reprogramată în orice moment.

Iată deci că omenirea se află în pragul unei ere noi, de recreare a lumii pe calea internetului. Această lume va funcţiona după alte legi şi alte principii decât cea lăsată de bunul Dumnezeu. În această lume nouă s-ar putea să nu mai existe luptă pentru putere şi spaţiu vital. Milioanele sau miliardele de mini-roboţi injectaţi în corpul uman vor elimina, din start, orice concurenţă. Desigur, omul Facebook nu va gândi cu propriul său creier. Gândurile sale vor fi induse de reţea. Şi dacă reţeaua va considera că nu e cazul să lupte, nu va lupta. Iar dacă va crede că e cazul ca mulţimile de oameni Google sau mulţimile de oameni Facebook să iasă în stradă, atunci acesta va ieşi în stradă, protestând în spaţiu virtual şi în cel în real. Deocamdată, însă, suntem la mijlocul drumului.

Şi observăm că reţelele de socializare scot la proteste zeci, sute de mii de oameni, care răspund la comandă fără să li se fi injectat în vene doze mai mari sau mai mici de nanoboţi…

*

„Aş putea să fiu cea mai populară persoană din Europa”, a declarat cu ceva timp în preşedintele Trump la o conferinţă de presă, dându-i astfel replică senatorului republican Mitt Romney, care a spus că Donald Trump „nu se ridică la înălţimea funcţiei sale”.

Afirmaţiile senatorului aveau la bază un sondaj realizat de Centrul de Cercetare Pew în 2016, din care rezulta că 84% din populaţia Germaniei, Marii Britanii, Franţei, Canadei şi Suediei aveau încredere în politica externă a preşedintelui Trump. Cu an mai târziu, în 2017, cifra acestora a scăzut la 60%, ajungând în prezent la 16%.

La aceste acuzaţii, reacţia lui Trump a fost promptă. „Aş putea să candidez (în Europa, n.n) pentru orice funcţie mi-aş dori. Dar nu vreau. Vreau ca oamenii (europenii adică, n.n.) să ne trateze corect şi asta nu se întâmplă. Nu ar trebui să fiu popular în Europa. Vreau ca Europa să plătească. Nu îmi pasă de Europa”, a mai spus Trump.

Corectitudinea europenilor, în concepţia preşedintelui american, e legată, probabil, de cota destinată înarmării, dar şi de achiziţiile de materii prime, în special de gaz, care ar trebui să vină nu din Est, ci, pentru protecţia Europei, din America lui Trump. Probabil şi de alte principii. După cum se ştie, nu toate ţările europene au dat curs doleanţelor lui Trump, nici în privinţa cotei, nici în privinţa importului de gaz lichefiat. Un exemplu negativ în acest sens e Germania doamnei Merkel. Sau Franţa lui Macron. De aici şi enervarea lui preşedintelui.

Lui Trump îi pasă, desigur, de Europa. Dar de o Europă care să plătească pentru securitatea pe care i-o asigură America. Punctul său de vedere e unul realist. În sensul că oricine vrea protecţie, trebuie să scoată bani din teşcherea.

Lui Trump îi pasă, într-o mare măsură,  de Europa. Dar mai mult decât de Europa îi pasă de soarta Coreei de Nord, dar şi de soarta lui Kim Jong Un. Cele două summit-uri ce s-au desfăşurat recent vorbesc de la sine despre priorităţile politicii externe a Statelor Unite coordonate de preşedintele Donald Trump. 

„Ar fi putut exista un mare război în Asia”, a mai declarat Trump. Însă summit-ul de la Singapore din iunie 2018 şi apropierea dintre Trump şi Kim Jong Un, conform opiniilor preşedintelui american, ar fi dezamorsat o situaţie extrem de periculoasă. De atunci şi până la sfârşitul summit-ului de la Hanoi, unde s-a desfăşurat cea de-a doua întâlnire dintre preşedintele Trump şi Kim Jong Un, optimismul lui Trump nu a avut măsură, afirmaţiile preşedintelui SUA nelăsând nici cea mai mică urmă de îndoială în privinţa demersurilor sale pacifiste. Astfel, în ziua de miercuri, 2 ianuarie a.c., preşedintele Trump declara că a primit „o scrisoare formidabilă” de la Kim Jong Un şi arde de nerăbdare să-l întâlnească, şi asta deoarece Coreea lui Kim posed un „formidabil potenţial economic”. Se înţelege de la sine, că nici potenţialul militar şi nici cel nuclear al Coreei de Nord nu erau de neglijat, odată ce obiectivul summit-urilor era legat de dezarmarea nucleară.

Pesemne că, în viziunea sa, dacă şi Europa ar fi posedat un astfel de potenţial atunci şi Europa ar fi fost tratată cu mai multă atenţie de către Donald Trump. Din păcate, Europa posedă doar un potenţial economic nu şi militar. Şi pentru liniştea lui Trump nici nu ar trebui să posede. (Vezi divergenţele cu preşedintele Macron.)

În prezent, prioritare în faţa Americii sunt Coreea de Nord, în principal, şi Asia, în general, nu Europa. Europa nu constituie o prioritate.  

În fine, dacă relaţiile dintre Europa şi SUA scârţâie în prezent, iar procentul de popularitate în Europa al lui Trump a atins o cotă critică, relaţiile cu dictatorul Kim, până mai ieri, se ridicau la o înălţime „formidabilă”. De altfel, toate semnalele ce veneau din Coreea de Nord erau, conform declaraţiilor lui Trump, formidabile.

Şi asta deoarece Trump dorea să-l dezamorseze pe Kim şi să determine Coreea să adopte modelul evoluţiei Vietnamului de Nord, care îmbină economia de piaţă cu ideologia comunistă. Dacă rezultatul celui de-al doilea summit ar fi fost unul pozitiv, Coreea de Nord ar fi devenit un exemplu pentru modul cum ar fi trebuit să decurgă negocierile cu o Europă din ce în ce mai reticentă, dar şi cu o Chină pe cât de imprevizibilă, pe atât de ameninţătoare chiar şi în privinţa arsenalului militar.

Dar iată că şi experimentul Kim a fost sortit eşecului.

Oare ce urmează?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist