Familia nucleară şi lumea lui Harari (II)

Ajuns la vârsta când a trebuit să-şi întreţină propria familie, se spune că Marx ar fi dorit să se împlinească două lucruri legate de destinul său. Primul: visa să vină revoluţia proletară şi să distrugă lumea burgheză căreia îi aparţinea. Al doilea vis al său e legat, într-un fel, şi el tot de destinul său. Din pricina faptului că nu avea nici o slujbă şi nici nu dorea să-şi caute vreuna, Marx visa să-şi încaseze cât mai repede partea sa de moştenire ca să poată trăi pe propriile sale pe picioare şi cugeta liber, de aici şi ura faţă de propria sa mama, pe care dorea s-o vadă cât mai repede întinsă pe catafalc, ca să-i moştenească averea. Tot pe catafalc dorea să vadă şi societatea burgheză, din rândul căreia provenea. Moartea mamei l-ar fi salvat din sărăcia în care se zbătea. Iar prăbuşirea societăţii burgheze l-ar fi propulsat într-o altă lume, unde Marx ar fi căpătat o aură de profet şi de erou al noii lumi. Ambele vise erau legate de frustrările acumulate în copilărie.

Relaţiile lui Karl Marx cu părinţi s-au deteriorat destul de grav la scurt timp după căsătoria sa, părinţii reproşându-i, printre altele, faptul că ideile sale politice, dar şi studiile, şi doctoratul obţinut în filozofie şi nu în drept, cum voiau ei, nu-i pot asigura un venit decent pentru un bărbat care decisese să-şi înfiinţeze o familie. Concepţiile lui Marx erau însă altele. Pe el îl preocupau mai mult ideile sale filozofice, decât familia căreia ar fi trebuit să-i asigure existenţa prin munca sa. Marx nu voia să devină robul nimănui, nici al societăţii, nici al familiei. El era mereu în criză de bani. Şi faptul acesta îl stresa, consumând din timpul şi energia necesară redactorii scrierilor sale.

Marx însă nu avea scrupule: el vâna şi câştiga bani nu prin muncă cinstită, ci prin datoriile acumulate de la prietenii şi admiratorii săi mai înstăriţi, pe care-i escroca. Părintele. Erau zile când autorul Capitalului îşi petrecea timpul prin cârciumile din cartier, unde îşi expunea viziunile sale apocaliptice asupra lumii. Se întorcea de acolo seara cu părul vâlvoi şi paşi împleticiţi, făcând tărăboi în faţa uşii. Erau însă şi zile când Marx zăcea întins pe canapeaua din mijlocul apartamentului, înconjurat de un haos de nedescris, derulându-şi gândurile în gol. Probabil că în acele momente de apatie, ideile sale prindeau un contur limpede. O altă ieşire în oraş însemna o altă confruntare cu admiratorii săi din lumea proletară. Probabil că de atunci datează şi poeziile sale vizionare, ce te trimit cu gândul atât la nihilismul lui Nietzsche, cât şi la blestemele profeţilor. Una dintre ele sună aşa: „Dacă există Ceva care devorează,/ Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea,/ Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,/ Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,/ Îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,/ Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă,/ Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,/ Pierind în neant; aceasta înseamnă a trăi cu adevărat.”

Tot de atunci, pe semne, datează şi aserţiunea scrisă într-un moment de iluminare, dar şi de cumpănă: „Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.”

Aici Marx se subestimează. Cuvintele învăţăturii sale nu sunt încâlcite, ele, poate, au fost încâlcite în momentul emiterii lor la cafenea, dar apoi s-au limpezit, când Marx le-a derulat căzând într-o stare de apatie. S-au limpezit şi mai mult apoi când au fost aşternute pe hârtie. Momentul coacerii ideilor marxiste ar trebui descifrat într-o scurtă mărturisire desprinsă din scrierile sale: „Aburi infernali se ridică şi umplu creierul, până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire. Vezi această sabie? Prinţul întunericului mi-a vândut-o. Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul, cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii.”

În astfel de momente, Marx e poet până în măduva oaselor. Este poet şi atunci când afirmă că: „Banul îi degradează pe toţi dumnezeii omului, transformându-i în mărfuri.” Şi atunci când spune, glosând pe aceeaşi temă, că: „Banii reprezintă valoarea universală auto stabilită a tuturor lucrurilor.”

Îmbătat de propriul său discurs, Karl Marx mai adaugă că banul nu este altceva decât „esenţa înstrăinată a muncii omului şi a existenţei sale” şi că, „această esenţă înstrăinată” îi domină pe oameni. Ei bine, Marx nu voia să fie dominat de această esenţă, de aceea nu accepta să-şi vândă forţa sa de muncă pentru bani. Pentru el şi pentru ideile sale trebuia să muncească alţii.

Apariţia lui Engels în viaţa lui l-a salvat de la multe nevoi, căci, în scurt timp, Engels a devenit prietenul său de dialog, confesorul şi susţinătorul său financiar, şi nu numai. El, Fredrik Engels, prietenul şi partenerul său, a devenit şi adevăratul tatăl al familiei lui Marx.

Şi acum, după acest preambul, să ne întoarcem la ideile lui Noah Harari, continuatorul, într-un fel, al politicii marxist-leniniste legate de familie, religie şi sex. Spre deosebire de Marx, copilăria lui Harari pare să fi fost una fericită. Mediul rabinic în care a crescut i-a dat posibilitatea să studieze încă din anii fragezi şi istoria, şi filozofia. În tinereţe, Marx s-a zbătut în sărăcie. Lui Harari pronia cerească i-a oferit o altă şansă. Destinul i-a deschis încă la o vârstă tânără porţile celebrităţii. În doar câţiva ani, aparent fără nici un efort, dintr-un profesor aproape anonim de istorie medievală şi militară a Universităţii din Ierusalim, Noah Harari a devenit un ilustru reprezentant al lumii academice, „un profet al secolului 21”.

Spre deosebire de Marx, Harari nu a visat să primească o moştenire, ca să se îmbogăţească. Bogăţia se revarsă peste el din toate părţile. Cărţile sale au fost şi sunt tipărite în zeci sau chiar sute de milioane de exemplare, fiind traduse pe tot mapamondul. Fapt care-i conferă venituri consistente. Apoi, „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”, dar şi „Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului”, şi cele „21 de lecţii pentru secolul XXI” pot fi găsite pe masa de lucru a marilor personalităţi ale lumii, Barack Obama, Bill Gates, Mark Zuckerberg, probabil şi pe masa Ursulei von der Leyn, a lui Elon Musk şi a altora, servind drept îndreptare pentru configurarea politicilor economice, ideologice, politice, culturale, alimentare, poate chiar şi militare, ale noii lumi. Un astfel de succes nu l-a avut Marx decât după moartea sa şi după cucerirea puterii politice de către bolşevicii lui Lenin, când scrierile sale au devenit Biblia roşie a lumii comuniste. În afară de aceasta, în ciuda ateismului său funciar, Noah Harari din anul 2000 practică meditaţia Vipassana, o tehnică de meditaţie pe care a practicat-o şi Budha,

prin care se poate atinge şi decorporarea. Cum se împacă, totuşi, ateismul său cu aceste tehnici de meditaţie prin intermediul cărora se ajunge la perceperea esenţei materiei şi a spirtului nu-mi dau seama. Harari e un ateu şi un materialist. Iar tehnicile de meditaţie budhiste sunt profund spirituale. Aici, la mijloc, e vorba de o contradicţie. Dar, din câte ştim, natura umană, inclusiv cea a lui Harari, e făcută din elemente contradictorii.

Prin aceste meditaţii, Noah Harari încearcă să ajungă la revelaţia supremă şi la adevărul ultim al lucrurilor, percepând lumea aşa cum e ea în esenţa ei, şi nu cum ea ne apare prin intermediul simţurilor. Probabil că pentru el realitatea se construieşte de la sine, în urma unor legi care evoluează odată cu ea. El crede, probabil, că universul a luat naştere în urma mişcării unei particule, şi se întreabă în sinea sa de unde a apărut această particulă, din care hău?! Locul spre care călăuzesc învăţăturile sale lumea e pavată atât cu intenţii bune, cât şi cu promisiuni de fericire. Scrierile lui Harari învaţă omenirea să-şi construiască viitorul, ce va pregăti paşii atât spre paradis, cât şi spre infern. Poate că exerciţiile zilnice de meditaţie Vipassana l-au făcut să întrezărească o lume în care graniţele dintre genuri, poate chiar şi dintre specii, şi regnuri dispar. În care dispar şi statul, şi banii, şi proprietatea privată, şi în care diferitele grupuri umane trăiesc în comun. În care atât conceperea copiilor, cât şi naşterea, şi moartea sunt strict controlate automat de noile tehnologii. Când lumea scăpată de povara eredităţii îşi va duce habitatul în sfere de sticlă şi oţel legate între ele, aşa cum sunt legate sferele monumentului închinat Atomului de la Bruxelles.

Harari e adeptul unei omeniri care, conform tezelor sale, trebuie să scape odată şi odată de povară grea pe care o reprezintă religia şi familia tradiţională şi odată cu ele „de infidelităţile frecvente ce caracterizează căsniciile moderne şi rata mare a divorţurilor”, precum şi de „mulţimea complexelor psihologice de care suferă atât copiii, cât şi adulţii”, căci toate acestea provin, spune Harari „din faptul că oamenii sunt siliţi să trăiască în familii nucleare şi să aibă relaţii monogame, incompatibile cu software-ul nostru biologic.”

Există, desigur, multe puncte comune, dar şi diferenţe dintre învăţătura marxistă şi cea a lui Noah Harari. Printre altele, Marx, după cum am văzut, îşi proba teoriile ţinând discursuri în cafenele. El se adresa unui public năpăstuit de soartă, pentru care cârciuma era un loc de alinare. De aceea, discursurile lui Marx proclamă violenţa. Ele entuziasmează mulţimea. Spre deosebire de Marx, Noah Harari este departe de a fi un rebel. El îşi calculează foarte bine paşii. Discursul lui e echilibrat, dar nu şi lipsit de expresivitate. Publicul ţintă a lui Noah Harari e cel academic. Acolo îşi probează Noah ideile. Scopul său e să cucerească această selectă audienţă şi să câştige adepţi. El ştie că adepţii săi proveniţi din gulerele albe îi vor răspândi învăţătura pe toate meridianele globului terestru.

Calea sa e deschisă noii lumi. Cei care l-au propulsat în spaţiul public au avut un plan prestabilit. Noile idei trebuiau să aibă un purtător de cuvânt pe măsura lor. De aceea, l-au selectat şi l-au pregătit din timp, iar atunci când ideile lui Noah au început să dea roade, ei i-au deschis toate porţile, propulsându-l în empireu, aproape de tronul gol lăsat de Dumnezeu, şi pe care stă acum, iată, o umbră luciferică.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist