Filozofia bortei (din pământ)

Eu sunt filolog de formaţie, deci nu prea aş avea calificarea unui constructor ca să-mi permit să abordez un subiect de specialitate cum e acesta, de aceea sper să îmi fie iertată îndrăzneala, ba mai mult decât atât, îmi cer şi scuze public pentru greşelile tehnice pe care cu siguranţă le voi face din lipsă de cunoştinţe adecvate în domeniu.

Ştiu, şi mă înclin, executarea unei simple găuri în pământ este o activitate care trebuie şi este aproape întotdeauna făcută de experţi, oameni cu experienţă, cadre specializate timp de mai mulţi ani în ţară şi în străinătate, ce să mai zic dacă această gaură trebuie şi acoperită, nu cu un strat, ci cu mai multe de pământ, piatră sau altele asemenea… De aceea, nu voi avea pretenţia ca acest articol de profan să fie luat în serios în domeniul construcţiilor. Mă voi adresa aşadar mai mult laturii psihologice, chiar spirituale a "găurii", la ceea ce ţine de partea artistică, dacă vreţi, a acestei activităţi extrem de întâlnite şi benefice, necesare nouă tuturor. Pentru că, doamnelor şi domnilor, trebuie să recunoaştem, nu există om pe lumea asta care să nu se fi aflat nu de o dată, nici de două ori, ci de zeci, chiar sute de ori în faţa iminentei apariţii a unui găuri din drum lăsată "liberă" sau acoperită prost în faţa maşinii, a bicicletei sau chiar a picioarelor noastre aflate în liberă plimbare prin natură ori aiurea prin vreo parte a lumii/ ţării locuită de români. Şi dacă tot ne întâlnim atât de des cu acest "obiect", trebuie neapărat să îl analizăm din toate punctele de vedere.

Voi începe cu o încercare stângace de a descrie cum se execută în mod normal – cum aş executa eu, un ageamiu, mai bine zis – o săpătură în pământ pentru o gaură, un şanţ sau altă lucrare asemănătoare.

Aşadar, în faza premergătoare săpatului se stabileşte clar locul, se delimitează zona, se trasează forma, se stabileşte lăţimea şi adâncimea găurii şi se aduc la faţa locului uneltele necesare (hârleţ, sapă, cazma, pickhammer, generator de curent, cabluri, roabă, ruletă etc.). Dacă e pe un loc public, trebuie obţinute mai întâi avizele de la instituţiile răspunzătoare de utilităţile care ar putea trece prin zona viitoarei noastre lucrări, autorizaţia de la primărie, acordul eventualului proprietar. În fine, am zis că nu e simplu. Deci după ce se parcurge toată această parte de pregătire, se începe, în sfârşit, activitatea propriu-zisă de execuţie.

Nu e uşor lucru, să ne înţelegem. A face o săpătură este foarte aproape de lansarea unei navete spaţiale pe orbită. Pentru câţiva oameni, cel puţin, cu siguranţă pare astfel… Cunosc destui care ar prefera să scrie o lucrare de doctorat decât să se apuce de aşa treabă complicată. Totuşi, nu este imposibil, suntem oameni şi nimic nu trebuie să ne oprească din atingerea ţelului pe care ni l-am propus.

Dacă aş avea bani în buzunar câte firme de prim rang, care câştigă licitaţii pe bandă rulantă, nu reuşesc aproape niciodată să bifeze toate punctele menţionate de mine în faza premergătoare, aş fi un om bogat şi aş fi trăit deja pe o insulă numai a mea din Pacific. Dar, din păcate, nu e atât de simplu, ca să devii bogat trebuie totuşi să faci ceva. Poate chiar o bortă în pământ, în cer sau în alte părţi, cine ştie…

Revenim. Ne aflăm cu hârleţul, cazmaua, pickhammerul şi aprobările toate în faţa terenului ce urmează a fi găurit fără milă de noi. Începem aşadar munca propriu-zisă. Nu ar fi rău ca înainte de a lovi prima oară cu cazmaua, dacă nu ne grăbim foarte tare, să ne uităm repede şi pe o prognoză meteo, ca nu care cumva să ne prindă vreo ploaie fix când suntem în plină activitate şi să ne facă ziua un calvar, să ne umple de apă, noroi şi nervi… Să zicem că asta nu e obligatoriu, dar nu ar fi rău să existe…

Buuun. Stabilim arbitrar că săpăm o groapă pe un drum de piatră ca să nu ne complicăm cu betoane sau asfalt unde apar nişte operaţiuni în plus care ne-ar complica mica noastră teorie. Trebuie să traversăm acest drum dintr-o parte în alta pentru a instala o conductă sau un simplu fir de curent.

Şi-i dăm bătăi, ca nişte cârtiţe vesele! Ura, munca e bună, munca e sănătoasă, munca ne scapă de toate energiile negative şi ne revigorează!… Cu spor, fraţilor!

În timp ce săpăm e bine de ştiut un lucru: în mod normal – o spun din punctul de vedere al unui filolog ce sunt -, cred că ar trebui ca piatra de deasupra să fie pusă într-o parte, iar pământul de la adâncime în altă parte pentru ca la sfârşit, când va trebui acoperită gaura, să se aşeze fiecare strat la locul în care a fost înainte şi să fie totul ok, să nu se vadă că a existat cândva un şanţ în acea zonă. Nu bag mâna în foc că aşa trebuie, doar mi se pare logic, un inginer avizat poate să mă contrazică oricând.

Fiecare pătrundere în adâncime trebuie făcută cu precauţie pentru a nu rupe sau agăţa alte lucruri care pot exista dinainte acolo, cum ar fi cabluri, ţevi, schelete de morţi, lăzi de zestre, vestigii dacice etc. După câtva timp de tras la lopată ajungem la adâncimea dorită, instalăm ţeava, firul etc. şi începem acţiunea inversă, de acoperire: mai întâi pământul pus dintr-o parte, apoi piatra din cealaltă. Să nu uităm, însă, un lucru foarte important şi total nepracticat în România: pământul şi piatra, pe măsură ce sunt adăugate în şanţ trebuie tasate foarte bine după fiecare strat în aşa fel încât, după terminare să nu se facă nicio groapă sau denivelare niciodată pe locul respectiv de la umezeală sau trafic. Să pară totul exact ca înainte, altfel spus.

Şi gata, am terminat. După aşa ispravă, o bere merge unsă…

Acum, că am terminat expunerea mea nespecializată, haideţi să dăm câteva exemple despre cum se fac săpăturile la noi în ţară: se începe săpatul fără autorizaţie, fără avize, fără acord de la proprietar, lucru care duce la scandaluri, procese, amenzi. Se greşeşte traseul şanţului, sau locaţia cu totul. Se rup cabluri sau alte ţevi existente în pământ. Se sapă prea sus ori prea jos, prea larg sau prea îngust decât e nevoie. Se consumă bere de la început până la sfârşit, astfel încât e foarte posibil ca de la o bucată de vreme să existe mai multe şanţuri în loc de unu… Se amestecă toate straturile extrase de pământ şi piatră între ele. Şi, partea cea mai drăguţă, care a devenit deja tradiţie, marca românească în construcţii: nu se tasează absolut deloc pământul astfel încât, după o vreme, toate săpăturile, absolut toate se vor transforma în gropi. Şi aşa, dintr-o treabă simplă se ajunge la pământ împrăştiat unde nu trebuie, la noroi peste tot, la nervi, la certuri, maşini stricate, suspensii rupte, picioare scrântite, accidente, reclamaţii la poliţie, amenzi etc. Toate de la o gaură acoperită neglijent… Peste tot unde s-a săpat la un moment dat, de către oricine, se va vedea clar acest lucru mai devreme sau mai târziu şi se va simţi de multe ori dureros.

Părerea mea e că ar trebui făcute nişte şcoli specializate în săpături astfel încât fiecare om să ştie ce să facă, altfel nu se poate. Prima lecţie să se facă la mare, în nisip… Cred cu toată sinceritatea că în momentul în care românii vor şti să execute o lucrare simplă în pământ cap coadă aşa cum trebuie, ţara noastră va fi mult mai dezvoltată, iar cetăţenii ei mult mai fericiţi pentru că deja ar însemna că am ieşit din sălbăticie şi superficialitate…

Briscan Zara este scriitor şi publicist