Foaie verde de dudău

Din nou, România noastră fotbalistică aceea de toate zilele a rămas fără echipe în cele grupe europene, ceea ce nu s-a mai întâmplat din 2018, adică de toooooocmai cinci ani, smiorcăie cronicarii şi rapsozii noştri, de parcă în acest cincinal găştile de tâlhari-burleni s-au pornitără cu furci, topoare, coase şi tesle întru distrugerea a tot ceea ce a fost bun pe vremea voevodului Mircea, a vornicului Mitică şi a beizadelelor aferente. Cinci ani nu e o perioadă exagerată pentru a pretinde că eşecul echipelor româneşti pe frontul european este un cataclism produs pe neaşteptate, ci o continuare logică a unui proces de degradare a tot ceea ce înseamnă fotbal autohton şi, în consecinţă degeaba vorbim de accidente, când, de fapt, suntem în epicentrul unei crize sistemice. Şi există serios temerea că echipa naţională, de la care, ne aşteptăm cu toţii să dea de pământ cu Israel şi Kosovo, nu o va atenua, în primul rând pentru că de aia e criză fiindcă nu poate fi depăşită cu paleative şi apoi, persistă covingerea că nici naţionala nu poate, indiferent cât ar vrea să ne ducă spre Euro 2024. Suporterii români, ca toţi de pe mapamond, ştiu doar un lucru: „demisia, demisia”, dar criza asta, sistemică fiind, nu poate fi rezolvată prin înlocuirea unui om. La Farul, antrenorul-manager nu poate fi schimbat, la FCSB, managerul-care-o-face-pe-antrenorul nici atât, iar Mandorlini şi Ciobotariu pot fi acuzaţi, dar în niciun caz distribuiţi în rolul acarului Păun. Fotbalul nostru e în criză profundă de care nici măcar marele Burleanu şi ceata sa de yes-meni nu pot fi acuzaţi în totalitate.

Fotbalul trebuie revoluţionat de jos, chiar dacă comenzile vin de sus. Când sistemul e bolnav, poate frâna orice iniţiativă de bun simţ venită din zona conducerii. Deşi e discutabil dacă staff-ul de la Casa Fotbalului excelează la capitolul „bun simţ”, există câteva idei bune chiar din ograda FRF, pe care cei obişnuiţi cu iaurt şi gugoşele încearcă să le blocheze prin mijloace caracteristice. De pildă, regula U21, benefică în fond şi care, în cazuri punctuale a dat rezultate, a fost şuntată de „jmecheri” în primul an (vă mai amintiţi de bieţii copii introduşi pe teren doar pentru primele 90 de secunde?) şi a trebuit să fie modificată. Introducerea obligatorie în criteriile de licenţiere a „academiilor” în pompoasa noastră Superligă a fost primită cu ostilitate şi nici recompensarea din fonduri UEFA nu-i poate urni pe vajnicii conducători de jos, fiindcă majoritatea sunt politruci bugetari şi nu pot gândi pe termen mai lung decât un ciclu electoral. În fine, restaurarea Cupei României nu prea a reuşit să resusciteze interesul faţă de competiţie, deşi – dincolo de faza play-off – poate oferi sume frumuşele. Nici un baci ca Gică Popescu, nici un kaiser ca Ionuţ Lupescu nu pot urni din loc o căruţă cu roţile înţepenite…

Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce marea majoritate a cluburilor din primele două ligi sunt hrănite de la buget şi au manageri unşi pe criterii politice?

Sumarizând punctual, despre Farul am mai scris că un club construit pe profil de şcoală de fotbal combinat cu cel de societate comercială nu poate face mare brânză în exterior, cu tot ochiul deosebit al lui Hagi. Mult-lăudatul Sepsi se distinge faţă de celelalte cluburi ce au reprezentat România, prin seriozitatea construcţiei, ceea ce alimentează ideea, răspândită printre xenofobii noştri că ar fi „o echipă maghiară” chiar dacă jucătorii sunt în majoritate „români verzi”. Sprijinul venit de la Budapesta provine din străvechea marotă a „maghiarimii”, prezentă şi sub Habsburgi şi sub comunişti, în timp ce interesul nostru pentru diaspora a apărut mult după intrarea României în UE. La FCSB, satrapia mioritică, situaţia e prea bine cunoscută, iar CFR Cluj chiar a avut neşansă.

Întrebarea este dacă această toamnă va fi un minim în reprezentarea Europeană a României sau vom prinde în viitor acele tururi de calificare din iunie, cot la cot cu Andorra, Gibraltar şi San Marino? Vorba românului optimist: „Foaie verde de dudău, o să fie şi mai bine!”