Gunoierul

Maideyi vine cu o alernativă la sejurul estival all inclusive pe litoralurile învecinate: teatru de cafenea. Dintre ofertele acestei veri, se joacă Gunoierul, într-o adaptare realizată de Cătălin Cucu după un text de Mimi Brănescu. Aspectul cel mai favorabil al acestei reprezentaţii ar fi acela că oferă unor tineri actori oportunitatea de a-şi etala aptitudinile, în acelaşi timp formal – se lucrează pe compoziţie, în special folosind vocea, dar şi corpul – şi informal (folosirea improvizaţiei light, pe alocuri accentuată). Tinerilor prezenţi în spectacol le face realmente plăcere să evolueze: Daniel Chirilă (rol titular), Alex Iuraşcu, Claudia Chiras, George Cocoş.

Ador şi mă amuz când cineva îmi spune: ”Am două veşti – una bună şi alta proastă. Cu care să încep?”. În privinţa acestui spectacol, am adjective pozitive, niciun superlativ şi, ca de obicei, nu îmi stă în caracter să fac comparaţii cu alte spectacole ale aceluiaşi regizor. Cea dintâi veste ar fi că tinerii actori sunt bine puşi în valoare, iar cea de-a doua – că decorul care ar vrea să marcheze un spaţiu dezordonat ocupă în mod inutil aproximativ jumătate de scenă, ceea ce este în detrimentul manifestării actorilor. Se pierde astfel din dinamism, spaţiul ar trebui uşor debarasat, pentru a crea posibilitatea unui spectacol cu mişcare scenică reală; desigur, există câteva momente de acest gen în reprezentaţia în discuţie, dar insuficient lucrate, lăsate în voia flerului şi entuziasmului tinerilor (George Cocoş, Claudia Chiras).

Nu ştiu în ce măsură textul lui Mimi Brănescu (chiar şi retuşat) mai poate constitui o opţiune fericită la ora actuală. Atunci când alegi un text, ca regizor, trebuie să iei în considerare mai multe aspecte, nu doar faptul că dispui de o mână de tineri actori însetaţi de scenă. Dacă schimbi mai apoi textul trebuie să o faci cu sens, mai cu miez decât scopul mai sus menţionat. Nu poţi face teatru pentru a exersa meseria de regizor şi nici doar pentru entertainment. Trebuie să-ţi fixezi un mesaj de transmis înspre public, cu alte cuvinte o semnificaţie care să legitimeze existenţa spectacolului. Sigur, mie îmi este uşor să găsesc justificările în cazul oricărui spectacol, ceea ce nu înseamnă că acest lucru e menit să stea în picioare. Orice text contemporan dispune de unele fragmente ori replici remarcabile, care, jonglate cu bună ştiinţă, conduc la ceea ce tocmai am menţionat. În cazul de faţă, replicile memorabile cad în sarcina lui Daniel Chirilă (ex. ”Gunoiul este oglinda sufletului omului”), numai că acestea sunt declamate şi nu li se acordă nicio interpretare regizorală. Scenariul este lăsat în graniţele concretului: un bărbat scormone la propriu în gunoi şi-şi găseşte victime pentru a le convinge că li se pun coarne şi pentru a le face să ducă la bun sfârşit ceea ce el însuşi, pradă unei poveşti similare, nu are curaj (uciderea prin tortură a soţiei infidele). Structural, Cătălin Cucu nu are încă experienţa necesară unei montări, scenele nu sunt legate în mod corespunzător (se creează senzaţia că spectacolul se termină de două ori, înainte şi după scena de final).

Ceea ce apreciez la spectacolele de cafenea e modul în care actorii îşi permit să arunce mici ”nestemate”, să facă aluzii la alte montări, la ”personaje” ori personalităţi din lumea teatrală. Se poartă acest tip de mică parodie, care uneori scapă regizorului însuşi (improvizaţie de moment), alteori reprezintă rodul unor jocuri din timpul repetiţiilor, între toţi cei implicaţi în respectiva montare, un joc ce ajunge chiar în varianta finală. Pe lângă aceste aspecte, sunt inevitabile modificările forţate de caracter, folosirea unor graiuri accentuate sau glumele uneori facile: altfel oamenii nu se mai amuză; iar funcţia de bază a teatrului de cafenea din Iaşi o reprezintă divertismentul. Bineînţeles că sunt posibile şi producţii executate cu ceva mai multă migală, cum ar fi, ca să dau un singur exemplu, cele de la Godot Cafe-Teatru. Acum, că Maideyi are o scenă la propriu, aştept să apară aici proiecte valabile care să propună texte originale şi percutante prin tematică, fie clasice, fie contemporane, care au ceva de spus, dincolo de agreabil, publicului actual.