Hărţuire şi hărţuitori

Am înţeles cu adevărat ce înseamnă un stalker abia când am ajuns în America, pe la începutul anilor nouăzeci, din discuţiile cu oamenii locului (pe bună dreptate, deosebit de sensibili la ideea hărţuirii de orice fel). Tot peste Ocean, am vizionat şi un film artistic „în temă”, cum s-ar zice, primul de altfel, de acest gen, din existenţa mea de până în momentul respectiv, intitulat chiar aşa – Stalking Laura/Urmărind-o pe Laura -, cu Brooke Shields în rolul principal. Acolo, un individ (culmea, inteligent şi educat!) dezvoltă o obsesie pentru colega (de serviciu) Laura (Shields însăşi), pe care o urmăreşte compulsiv până ce alunecă spre sociopatie şi, implicit, recurge la crimă. Precizarea din finalul peliculei – că povestea fusese inspirată din fapte reale – m-a cutremurat pur şi simplu. Până la experienţa americană, în inocenţa mea comunistă, presupuneam „urmăritorul hărţuitor” a fi, în cel mai rău caz, veleitarul literar care te caută insistent (pe tine, „specialistul” în literatură) pentru a-ţi pretinde un verdict critic – desigur, pozitiv – asupra „operelor” sale poetice. Sâcâitor, dar, până la urmă, complet benign. Supliciile Laurei (protagonista intrigii cinematografice menţionate) m-au pus serios pe gânduri, determinându-mă să cred că, neconfruntându-ne, în mod real, cu fenomenul de stalking în România acelor ani, noi nu deţineam nici măcar o traducere potrivită a lui: urmărire/hărţuire. Cam puţin, să admitem, pentru ce implica/ce implică, foarte concret, verbul englezesc to stalk.

Între timp, vremurile s-au complicat, neîndoios, şi pe meleagurile mioritice. Au apărut şi aici stalker-ii veritabili, hărţuitorii în toată regula. Aud istorii dintre cele mai exotice legate de subiect, demne de un ochi regizoral hollywoodian. Una m-a impresionat, recent, destul de tare, prin, cum să spun, întorsăturile ei de telenovelă sud-americană. Pe scurt, vărul unui amic de-al meu, medic de profesie, a început să fie căutat insistent de o tânără asistentă din spitalul unde bietul băiat lucra. Iniţial, prin saloanele şi pe coridoarele vastei incinte, apoi, şi la telefon, pe e-mail şi pe Facebook. Nu conta faptul că victima era căsătorită şi avea doi copii! Femeia în halat alb se îndrăgostise nebuneşte de el şi dorea, cu orice preţ, să-şi transmită sentimentele „subiectului” obsesiilor sale afective, „subiect” pe care-l considera, fără drept de apel, în măsură identică înamorat de ea, deşi, „timid”, bărbatul în cauză nu se arăta pregătit să recunoască. Un caz clasic de erotomanie, veţi observa. De acord, numai că diagnosticarea psihiatrică precisă nu-l ajuta cu nimic pe disperatul şi angoasatul medic. Încercase, pe toate căile, să-şi convingă hărţuitoarea să-l lase în pace: frumos, prin dialog civilizat şi raţional, urât, prin ameninţări şi atitudine macho, oficial, prin intervenţia forurilor administrative din spital, legal, prin apelarea la autorităţile din spaţiul siguranţei publice. Eşec integral. Politeţurile, asemenea durităţilor de limbaj, o împingeau pe asistentă să fie şi mai energică în demersurile ei, suspectând că, în spatele lor, în „simptomatologia” lor aşadar, se găsea, în fond, iubirea nemărturisită a tristului doctor.

Mai mult, directorul spitalului, un ins blajin şi delicat, nu a înţeles prea bine de ce se plângea traumatizatul său coleg şi a vorbit cu femeia hărţuitoare pe un ton paternal, cerându-i, blând, să devină „mai ştearsă” în unitatea spitalicească, întrucât declanşa, iată, „drame erotice”. Nici poliţiştii nu au fost mai utili, subliniind că, în absenţa unui delict clar, palpabil, nu puteau sancţiona un cetăţean pentru simplul motiv că îşi exprima dragostea fierbinte pentru… alt cetăţean. Prin urmare, teroarea s-a amplificat. Şi, de parcă acestea nu ar fi fost suficiente, eroul nostru începu să primească mesaje de hărţuire şi de la alte persoane. Un tip îl atenţiona, sever, să nu „se mai ţină de logodnica sa” (asistenta, se înţelege!), pentru că „va da ochii cu el”. O a doua femeie îl apostrofa că „iubita lui” (aceeaşi asistentă) i-ar distruge ei căsnicia (părea să fie nevasta celui amintit anterior) şi, ca atare, era (înşelata carevasăzică) „în stare de orice”, chiar „şi de omor”. În sfârşit, în presa locală mondenă, a apărut o fotografie de-a medicului lângă un titlu terifiant: Un Don Juan cu bisturiu. Terminatorul de mariaje. Articolul denigrator a constituit picătura de umplere a paharului. Vărul prietenului meu s-a predat imediat la prima secţie poliţienească, autodenunţându-se drept stalker şi pretinzând să fie arestat neîntârziat. Întrebat pe cine urmărise/ hărţuise, doctorul a răspuns că pe el însuşi. Tocmai realizase că, fără să intenţioneze, crease un lanţ trofic de prădători hărţuitori, unde el funcţiona în postură de alfa şi omega, de cauză şi efect în propria-i nenorocire.

Se simţea deci urmărit de sine însuşi, într-un exces de autoreprezentare bipolară ce nu putea rămâne nesancţionat.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi