Horror pentru copii

Voi analiza în acest articol un subiect sensibil, trecut poate prea uşor cu vederea de mulţi, dar foarte important, mai ales că se pune atât de mult accent în ziua de azi pe protecţia copiilor şi pe creşterea lor armonioasă. Este vorba de problema ratingului filmelor, a clasificării lor pe grupe de vârstă.

Ideea clasificării filmelor după vârstă a pornit de la cei mai libertini cetăţeni, cei americani, care au realizat că unele filme sunt mai „tari” decât altele şi că nu pot fi vizionate de copii sub anumite vârste fără ca aceştia să nu fie afectaţi emoţional. SUA au stabilit în 1968 prin The Motion Picture Association of America (Asociaţia americană de film) un sistem de avertizare cu ajutorul căruia părinţii să îşi poată face o idee dacă filmul pe care urmează să îl urmărească împreună cu întreaga familie, care cuprinde şi minori, este potrivit pentru cei din urmă din punctul de vedere al conţinutului şi al imaginii. Nimeni nu interzice cuiva să vizioneze o producţie, este doar un sistem de avertizare strict opţional pentru spectatori. Adică nu te arestează nimeni dacă intri cu propriul copil de 12 ani la un film porno sau horror, e doar problema ta cum vei gestiona situaţia din timpul vizionării şi cum îi vei explica după aceea unele lucruri. Acesta este în schimb obligatoriu pentru distribuitorii de film, în sensul că e ilegal să trimiţi spre difuzare o producţie cinematografică publicului larg fără ca aceasta să aibă stabilit un rating de vârstă pus la vedere şi pe înţelesul tuturor.

Din 1968 până în prezent criteriile de clasificare s-au tot schimbat în SUA, iar ideea s-a extins în întreaga lume. Fiecare ţară are propriul model de clasificare a filmelor. În România acest lucru este stabilit prin Hotărârea de guvern nr. 418/2003, Norma metodologică pentru organizarea, funcţionareaşi administrarea Registrului cinematografiei din 10.04.2003. La capitolul IV Clasificarea filmelor cinematografice şi emiterea certificatelor de clasificare a filmelor, Art. 9. se menţionează: În vederea asigurării protecţiei publicului spectator, cu precădere a minorilor, filmele cinematografice de orice gen, înregistrate pe orice fel de suport, care urmează a fi comunicate către public prin proiecţie publică sau prin comercializare ori închiriere pe teritoriul României, se clasifică în următoarele categorii. Şi aici avem Anexa nr 8:

– filme pentru audienţă generală, semnalizate prin marcajul A.G.;

– acordul părinţilor pentru copii sub 12 ani, A.P.-12;

– nerecomandat sub 15 ani, N.-15;

– filme interzise minorilor, semnalizate prin marcajul distinctiv I.M.-18;

– filme interzise minorilor, comunicării generale prin proiecţie publică, semnalizate prin marcajul distinctiv I.M.-18-XXX;

Ei bine, lucrurile din punct de vedere legal sunt clare. Dar oare se respectă aceste reguli în practică? Păi, ce să zic, e ca la români, şi da, şi nu.

Am exemple concrete în acest sens trăit pe propria piele. Am fost cu familia şi încă alte două familii din vecini, cu copiii minori din dotare, având vârste cuprinse între 9 şi 13 ani, la filmul Top Gun – Maverick la Cinema City. Acest film are clasificarea A.P. – 12. Conform acestei clasificări noi, părinţii, nu trebuia să ne temem de vreun conţinut prea deocheat, prin urmare ne-am aşezat relaxaţi pe scaune cu popcornul şi sucurile cancerigene aferente şi am aşteptat să fim plăcut impresionaţi de Tom Cruise şi avioanele lui. Dar ce să vezi, înainte de film ni s-au prezentat nişte trailere ale unor producţii ce urmau să apară pe marile ecrane, două dintre ele cu scene şi imagini horror/thriller şi conţinut explicit.

Eu personal am rămas în stare de negare, neavând nicio reacţie, crezând că e o glumă şi aşteptând poanta finală. Chiar râdeam fals ca un tâmpiţel. Copilul meu de lângă mine avea nişte ochi cât cepele. Soţia şi celelalte două mame însă au acoperit cât au putut de repede ochii celor mici să mai salveze din aparenţele deja stricate. Culmea e că filmul horror era tocmai despre nişte răpiri de copii de către un psihopat cu faţă înspăimântătoare de clovn. Consecinţa a fost că seara aproape toţi copiii de pe strada noastră s-au plâns de coşmaruri şi de frici, iar a doua zi vorbeau numai despre asta, deşi filmul principal le plăcuse destul de mult. Asta doar după numai câteva minute scăpate de sub control.

Deşi am vrut să mai văd o dată Top Gun 2 pentru că mi-a plăcut mult, am renunţat la idee de teama de a nu fi din nou neplăcut surprins.

Am mers la managerul cinematografului să cer o explicaţie, dar acesta nu a fost în stare să mi-o ofere, sfătuindu-mă să fac o plângere la centru de unde vin peliculele cu tot cu trailere. Am făcut şi acest lucru, dar nu am primit niciun răspuns, deşi au trecut mai bine de două săptămâni.

Ideea e că nu există un sistem bine pus la punct şi controlat de selecţie nu doar a filmelor de pe afiş, ci şi a tuturor reclamelor şi momentelor cuprinse în pachetul cu respectivele filme. Adică nu poţi, domnule, să pui pe afiş un film recomandat pentru copii peste 12 ani, iar în reclamele de la început să bagi pe gât şi ilegal, practic, filme pentru spectatori peste 15 sau 18 ani, doar pentru că trebuie să le promovezi.

Pe mine, ca spectator şi părinte, nu mă interesează datele organizatorice, tehnice ale industriei cinematografice, nici planificările pe care şi le fac producătorii şi distribuitorii pentru audienţe, eu vreau doar să mă simt bine şi să nu fiu agresat vizual fără să fiu anunţat. Ce puteam să mai fac în momentul în care au început să ruleze pe marele ecran în faţa tuturor scene de groază, spre oroarea copiilor? Să ies din sală, să strig după director, să dansez ca să distrag atenţia celor mici, să mă arunc în faţa imaginilor? Am fost înşelat, iar acest lucru nu ar trebui să se întâmple.

Am aflat că în România cele două pelicule încă nu au ratingul stabilit după criteriile naţionale, deşi primul apare pe afiş drept Horror/Thriller, clasificarea SUA fiind R (Restricted – peste 17 ani), iar al doilea, având în vedere subiectul personajului controversat, nu cred că ar putea avea o clasificare mai jos de N-15. Şi este inexplicabil cum un film poate fi prezentat publicului, chiar şi printr-o scurtă reclamă, fără să aibă un rating de vârstă deja stabilit. Din punctul meu de vedere este un abuz.

Încrederea unui părinte de a mai merge pe viitor la un film la cinematograf este subminată serios de acest gen de scăpare pentru că nu ştie la ce să se aştepte înainte de începerea filmului. Singura soluţie viabilă rămasă este să aştepte pe hol până ce se termină propriu-zis reclamele, apoi să intre în sală pe întuneric, să bâjbâie după locuri deranjând pe ceilalţi spectatori şi urmărind în acelaşi timp primele cadre din film, vărsând bună parte din popcorn şi sucuri pe jos, pierzându-şi ochelarii 3D ş.a.m.d. Şi toate astea pentru că cineva acolo sus, adică în cabina de proiecţie sau în biroul distribuitorului, nu îşi face treaba.

După două săptămâni am fost din nou cu familia la Cinema City, nu ne-am învăţat minte. De data asta să vedem Jurassic World: Dominion, clasificat tot cu A.P.-12. Am glumit cu soţia că vom păţi aceeaşi chestie ca şi mai înainte, şi nu ne-am înşelat. De data asta am primit direct în faţă nu unul, ci două trailere de filme horror/thriller, din voleu!… Am fost pe fază, totuşi, le-am ridicat în cap copiilor tricourile exact la timp…

Briscan Zara este scriitor şi publicist