In Memoriam Ion Caramitru

Nu a fost fără cusur, cu deosebire în timpul fluid al schimbărilor fără noimă, dar a reuşit să facă din ideile şi idealurile lui de viaţă scut împotriva imposturii, care a acaparat scena mare a lumii şi vieţile fiecăruia dintre noi. Actorul şi-a luat în serios personajul, pentru a flagela falsul, scenariile subterane şi întreaga lucrare antiromânească a partidei adverse, a cărei secrete le-a demascat cu pasiune adesea. A fost ascultat şi huiduit, a fost iubit şi detestat pentru convingerile lui.

La finele lui 1989, evenimentele l-au impus pe scenă, nu pentru că ar fi fost parte a complotului sulfuros, ci pentru aceea că actorul a perceput căderea regimului ca pe o piesă fascinantă din care nu putea lipsi tocmai el, personajul lucid şi respectat. A crezut că poate să cadă hotărât în balanţa istoriei. Dar realitatea era mai complicată chiar decât lumea lui Shakespeare, atât de captivantă şi atât de dragă lui. Şi complotiştii erau mai sofisticaţi decât pe vremea marelui Will, cu secole bune în urmă. Doar se rafinaseră în tehnicile manipulării moscovite. Singuraticul Hamlet a înţeles atunci, împreună cu Doina Cornea şi Ana Blandiana că nu e piesa pe care şi-au dorit-o, că istoria e mai încurcată decât şi-au imaginat, că idealurile nu vin la pachet cu schimbările, alegând să se retragă din gruparea care confiscase speranţele celor mai idealişti dintre români. S-a asociat lui Corneliu Coposu, în care a văzut singurul reper autentic de curaj şi demnitate.

Începând de duminică, 5 septembrie, vorbim deja la trecut de un mare actor care a înţeles că scena teatrului este o oportunitate de a concura şi a demasca ticăloşiile de pe scena istoriei. A învins istoria, ca întotdeauna, dar asta nu minimalizează idealismul şi tragicul actorului de teatru, care şi-a trăit cu pasiune rolul, până la căderea cortinei. A fost pesimist într-o lume învinsă de optimismul oficial şi vulgar al câştigătorilor partidei din decembrie 1989. Şi pentru că nu a acceptat realitatea, aşa cum istoria a hotărât, a rămas un răzvrătit. S-a salvat în braţele muzei lui de o viaţă – teatrul, în proiecte publice şi în lucrare tenace. Văzând forţa şi perversitatea lucrării răului în istorie, a ales să se întoarcă în lumea miraculoasă a teatrului, imaginând şi lucrând pentru proiecte noi. Aşa l-am cunoscut şi eu, ca ministru al Culturii în guvernarea CDR, lucrând pentru Memorialul de la Ipoteşti, gândit să fie un proiect de referinţă împotriva risipirii timpului şi a atacurilor la adresa memoriei lui Eminescu. A înţeles că Poetul e acel loc tare de care avem nevoie pentru a nu ne rătăci. Istoria l-a confirmat, cu asupra de măsură. Ne-am întâlnit aşadar în lumea lui Eminescu, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu toată forţa lui de creaţie. L-am văzut în mai multe spectacole dedicate Poetului, iar la Suceava am colaborat într-un proiect, având privilegiul să-l ascult şi să fiu ascultat de Pino. Am rămas într-o relaţie de fidelitate eminesciană. De altfel, Ion Caramitru a impus pe scena noastră culturală post decembristă recitalurile din Eminescu, în nobila tradiţie a lui George Calboreanu, Irina Răchiţeanu Şirianu, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu. Cu marea actriţă Valeria Seciu şi cu Ion Caramitru m-am reîntâlnit la Bacău, într-un recital pe care nu-l voi uita niciodată. Personajele păreau ireconciliabil opuse. Aparent fragila Valeria Seciu face o lectură în registru tragic a sfâşietoarei melancolii eminesciene. Rostirea ei îţi taie respiraţia, prin desăvârşita sa naturaleţe. Catedrala se năruie, iar personajele sunt mistuite de flăcări. Ion Caramitru e mai aproape de spiritul şcolii ruse de teatru. Vocea lui sigură pare să controleze totul. Dar cugetul eminescian îi apropie şi îi face complementări.

Cu moartea unui mare actor dispare o lume întreagă de închipuiri şi fantasme, de idealuri şi năzuinţe, de împliniri şi năruiri. Prinţul Hamlet a trecut deja apa Styx-ului. Este cineva pregătit să-i preia dilemele, frământările ori năzuinţele?

Mihai Dorin este istoric şi publicist