IN MEMORIAM – O mare pierdere pentru filologia clasică românească: dispariţia lui Traian Diaconescu

Toţi cei care i am fost studenţi, probabil câteva sute de profesori de latină de prin judeţele Moldovei, am fost martorii eforturilor sale constante, decenii la rând, ca profesor şi şef de catedră, de a asigura perpetuarea (în unele momente chiar supravieţuirea) Secţiei de Latină-Greacă la Universitatea noastră A fost convins şi a încercat să îi convingă şi pe ceilalţi, că o universitate fără studii clasice puternice nu se poate numi o universitate veritabilă. Ca absolvent al acestei Secţii, apreciez că perioada ei de maximă eficacitate, dinamism şi vizibilitate a fost în anii 1975-1980, când în jurul lui Traian Diaconescu adunase o echipă valoroasă de tinere clasiciste, şcolite, ca şi el însuşi, la Bucureşti: Niculina Todiraşcu, Ana Cojan, Luminiţa Fassel, Mihaela Paraschiv şi, pentru o perioadă, Simina Noica.

Până când mai tinerele sale colaboratoare au primit dreptul legal de a ţine cursuri, Traian Diaconescu, singurul lector (grad universitar cu care a rămas până la Revoluţie, asemenea celor mai valoroşi dintre colegii lui de generaţie, o generaţie strălucită în filologia românească), ne preda deopotrivă istoria literaturii latine, istoria limbii latine şi gramatica limbii latine, sarcină multiplă de care se achita onorabil. A încercat, în plus, să coaguleze eforturile spre performanţe ale colegilor mai tineri şi ale emulilor din alte centre universitare, prin organizarea periodică, la Iaşi, a colocviilor „Antichitatea şi moştenirea ei spirituală“. A cultivat cu sârg memoria profesorilor săi bucureşteni (Aram Frenkian, N.I. Barbu, D.M. Pippidi, Cicerone Poghirc), dar şi pe a înaintaşilor săi ieşeni în studiile clasice, învăţaţi precum Ioan Caragiani, Iuliu Valaori, I.M. Marinescu, Constantin Balmuş, Theofil Simenschi. A cultivat de asemenea, luându şi i drept modele, mari personalităţi ale spaţiului academic ieşean, slavistul şi etnologiul Petru Caraman, italienistul Ştefan Cuciureanu sau lingvistul G. Ivănescu.

Înzestrat cu un temperament blând, calm şi condescendent, Traian Diaconescu poseda în acelaşi timp o tenacitate, o hărnicie şi o forţă de muncă ieşite din comun. Scria întotdeauna „de mână“, cu creionul, ca să poată face modificări, posedând un scris inconfundabil, un fel de uncială colţuroasă, sui generis, foarte uşor de citit de către oricine, inclusiv de către dactilografii sau culegătorii din tipografii. Atunci când nu avea obligaţii didactice şi când nu îşi făcea plimbarea zilnică, profesorul Diaconescu se afla la masa de lucru. Acest regim de lucru autoimpus nu s a îmblânzit nici în ultimul deceniu de viaţă când, pensionat, publica texte diverse, la mai multe reviste şi edituri simultan. Alcătuită din lucrări de exegeză a literaturii latine şi a culturii româneşti veci, studii, articole şi volume, din traduceri şi din texte literare propriu-zise, opera lui scrisă este de dimensiuni impresionante. Potrivit propriilor declaraţii, din curriculum-ul oficial, a tipărit 35 volume de autor (studii şi traduceri), 19 volume de poezie originală, a colaborat la peste 50 volume colective cu profil de filologic, a publicat peste 200 de lucrări (studii, articole, recenzii) în reviste academice sau de cultură din ţară sau din afara ţării. A fost distins cu câteva premii ştiinţifice şi literare importante: premiul «Ion Luca Caragiale» al Academiei Române în 1984, pentru versiunea românească integrală a Tragediilor lui Seneca (vol. I-II, 1982), Premiul International «Francesco Petrarca», conferit la festivalul de poezie latină «Certamen Poeticum», la Avignon 1979, pentru versiunea în limba latină a poemului Cântecul gintei latine de Vasile Alecsandri, sau Premiul Muzeului Naţional al Literaturii Române, în 2010, pentru volumul Eminescu şi clasicismul greco-latin. A fost membru în diferite asociaţii de specialitate: Uniunea Scriitorilor din România, Societatea de Studii Clasice din România, Societatea de Filologie Română, Uniunea de Studii Latine, Societatea de Dramă Antică de la Siracuza. De-a lungul carierei, Traian Diaconescu a efectuat stagii de cercetare sau a susţinut conferinţe la Perugia (1972), Freiburg im Breisgau (1985), Viena (1985), Atena (1992), Madrid (1994), Salonic şi Ianina (1995), Barcelona şi Murcia (1996), Lerida (1998), Atena, Creta şi Salonic (1999), Padova, Florenţa şi Veneţia (2000).

După părerea mea, partea cea mai originală şi mai importantă a operei lui Traian Diaconescu este reprezentată de studiile dedicate unor probleme dificile ale culturii româneşti vechi, cum ar fi problema interpretării corecte a textelor antice referitoare la etnogeneza românilor, sau influenţa limbii latine asupra sintaxei şi stilului cronicarilor moldoveni din secolul al XVII lea. În acest sens, sunt de părere că Traian Diaconescu este cel care, într un amplu şi documentat studiu, a rezolvat convingător şi definitiv etimologia cuvântului Crăciun, din lat. creatio, cu explicaţia originii ariene a alunecării sensului de la „naştere“, către „creaţie“. Clasicistul ieşean a desfăşurat o fructuoasă activitate de pionier în studierea, editarea şi traducerea unor texte importante scrise în latină sau în greacă în Evul Mediu sau în Renaştere în ţara noastră. Sunt de menţionat în cest sens: Johannes Sommer/ Christianus Schesaeus, Scrieri alese (1988), Nicolae Spătarul Milescu, Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului — Enchiridion sive Stella orientalis occidentali splendens (1997), A.M. Grazianus/ Johannes Sommer, Viaţa lui Despot Vodă (1998), Petru Movilă, Ortodoxa confessio fidel catholicae et apostolicae ecclesiae orientalis (2001), Marco Bandini, Visitatio omnium Ecclesiarum Catholicarum in Provincia Moldaviae (2006). Înduioşătoare prin gratuitatea şi rafinamentul lui este efortul profesorului de a transpune în limba latină poezii de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Lucian Blaga, Alexandru Macedonski sau baladele populare Mioriţa, Toma Alimoş, Soarele şi luna şi Meşterul Manole. Exerciţiul acesta ţine de ludicul poetic pur, căci singurul nivel imaginabil al receptării este compararea verbum a verbo cu originalul, aventură care nu stă nici a la îndemâna oricărui cititor. Din lunga listă a traducerilor din latină şi greacă în română, citez, în ordinea alfabetică a numelui autorilor, doar textele apărute ca volume autonome (cu mici excepţii, toate sunt bilingve!), la care ar trebui adăugată o cantitate aproape egală de traduceri risipite prin diferite publicaţii, antologii sau volume colective: Apuleius, Amor şi Psyhe (2017), Florides (2017), Apologia sau despre magie (2017), Captivus Septem Castrensis, Tractatus de moribus et nequitia Turcorum (2017), Cato, Distihuri morale despre principiile vieţii obişnuite, corectate şi comentate de Erasmus din Rotterdam (2007), Esop, Fabule (19972, 2000, 2016), Hieronymus şi Augustin, Polemici teologice (2017), Marcus Tullius Cicero, Arta oratoriei (2004), Paradoxurile stoicilor (2010), Topica, Arta argumentaţiei (2010), Pro Murena.Un discurs consular (2016), Poeţi latini postclasici (Anonymus, Pentadius, Ausonius, Ambrosius, Claudianus, Prudentius, Rutilius Namatianus, Orientius, Boethius, Fortunatus) (2001), Pseudo-Cicero, Rhetorica ad Herrenium (2018), Publilius Syrus, Sententiae/ Maxime (2003), Quintus Tullius Cicero, Mic breviar pentru campania electorală (2014), Seneca, Tragedii (2 vol., 1979-1984), Tertullianus, Opere alese – şapte tratate de filosofia religiei (2017), De corona (2011).

Prin dispariţia lui Traian Diaconescu, dispare un pilon şi un reper al filologiei clasice la Iaşi şi în România. După cum am scris cu mai multe prilejuri, sunt foarte sceptic cu privire la viitorul studiilor clasice. Aşa cum l am cunoscut, cu firea sa optimistă, profesorul Traian Diaconescu ar fi încercat, cu blândeţe, să mă contrazică. Aş fi foarte fericit dacă posteritatea m ar contrazice i ar da lui dreptate!

Sit tibi terra levis, carissime magister!