Încă nu se vrea demisia

Una dintre curiozităţile ascunse înaintea debutului naţionalei sub comanda noului selecţioner a fost „când i se va cere prima dată demisia acestuia?”. Răspunsul a apărut neaşteptat de rapid, la debutul lui Edi Iordănescu pe arena aceea din Ghencea unde a învăţat tainele fotbalului nu numai el, ci şi ilustrului său părinte, Tata Puiu Iordănescu, selecţionerul Generaţiei de Aur. Şi asta s-a întâmplat la meciul de debut cu Grecia, pierdut de tricolori. La Netanya, cu Israel, n-a strigat nimeni „demisia” pentru că puţinii suporteri români prezenţi acolo sunt rezidenţi în „Ţara Sfântă”, iar pentru diasporeni fâlfâitul tricolorului în tribune are altă rezonanţă decât pentru românii fecesebişti sau CSA-stelişti. Protestele – hai să le zicem – spectatorilor din Ghencea erau adresate jucătorilor din căprăria lui Becali selecţionaţi de Edi, jucători care, în opinia lor, n-au ce căuta pe templul sfânt al echipei pe care personal o numesc ŢSKA Bucureşti. Ei recunosc dreptul sfânt al selecţionerului de a-şi alege trupa; nu militează pentru convocarea lui Chipirliu sau a temuţilor fraţi Pacionel la reprezentativă (asta ar mai lipsi!), numai că nu au ce căuta pe gazonul sacrosanct din Ghencea alde Tănase, Olaru şi alţi „spurcaţi” (nici termenul nu le aparţine, a fost copiat de la suporterimea dinamovistă). Asta e tot ce-i roade pe „militarişti”, iar dacă printre reproşuri au apărut şi neglijarea lui Tavi Popescu („miel spurcat şi el”), asta este metoda lor de a-şi demonstra imparţialitatea. Dar dinspre partea suporterilor este, deocamdată, linişte şi se aşteaptă ca obicei rezultatul.

Remiza din Israel a adus ceva vâlvă pe sticlă, mai ales din partea „high-life”, adică a specialiştilor de studio şi mass-media. Antrenori care nu-şi mai amintesc ce şi cum, gen Cornel Dinu, Ilie Dumitrescu, Basarab Panduru, foste glorii ca Ciprian Marica, peste toată hărmălaia trecând în zbor atoateştiutorul Nostradamus de Bălceşti, critică de mamă, de tată, de patrie adorată. Nu e rea critica, mai ales că nimeni nu îndrăzneşte încă să-l conteste pe novicele Edişor. Numai că sub eufemisme gen „am încredere în Edi, dar trebuie să bage de seamă că…” se ascund ameninţări voalate legate de „scadenţa parţială” din septembrie. Adicătelea, dacă România nu reuşeşte să câştige grupa din Liga Naţiunilor, urmează şedinţe, analize şi decizia (semi)finală, deşi obiectivul final este calificarea la Euro 2024. Cum această decizie se poate uşor asemui cu o sentinţă, nu-i greu a realiza presiunea de pe capul junelui Edward.

Şi acum, trecând peste vorbe, râci, ipoteze şi previziuni, ce concluzii se pot trage din cele două verificări amicale ale lui Iordănescu? Răspuns clar: niciuna. În jocul naţionalei s-au văzut şi mai bune, şi mai rele, dar nimic nou. Jocul seamănă cu cel din ultimele meciuri ale lui Mirel Rădoi, inclusiv aşezarea, dar nu e nimic surprinzător în acesta. Iordănescu junior a beneficiat de două teste înainte de startul oficial, ceea ce nu au avut ultimii săi predecesori, Christoph Daum, Cosmin Contra sau Mirel Rădoi. Şi Iordănescu a făcut ce-a spus: a convocat tot ce poate convoca (în opinia lui) ca să simtă pulsul lotul. Luându-l pe Mirel, cu oamenii şi concepţiile lui, ca punct de pornire.

Trecând peste necazurile cu COVID şi virozele sezoniere, se poate spune că Iordănescu şi-a atins scopul. A testat capacitatea ofensivă a lotului, iar în repriza secundă din Israel (ne-ar place să credem!) a exersat puţin şi rolul „cetăţii asediate”, de care e greu de crezut că n-om avea parte. Cei care s-ar simţi extaziaţi de unele momente ale tricolorilor ar fi în eroare. Ca şi aceia care cred că Muntenegru, Bosnia ori Finlanda vor mătura pe jos cu naţionala României.

Meciurile cu Grecia şi Israel nu demonstrează nimic şi nu prefigurează nimic. Ne-a arătat nouă, dar mai ales selecţionerului, cum se prezintă selecţionata noastră. A cimentat legătura dintre părţi, poate că a adus şi un strop de „chimie” şi a arătat, în primul rând celui responsabil şi apoi specialiştilor de platou, cam ce trebuie de făcut. Pe vremuri nu prea îndepărtate un cantonament de câteva săptămâni, cu 2-3 meciuri amicale, era mană cerească. Acum, aşa ceva e imposibil, Edi Iordănescu trebuie să găsească, doar împreună cu staff-ul său, soluţiile pentru examenele din iunie, pentru ca analizele din septembrie să nu semene a nedorite sentinţe. O nouă schimbare de selecţioner în mijlocul campaniei reprezintă o altă catastrofă pentru naţionala de fotbal a României!