Rajbanschi, inginer civil de profesie, ne-a spus că ar fi plătit în ţara lui cu aproape 400 de dolari la o companie bună, dar, în funcţie de experienţă, se poate ajunge şi la mai mult de atât. Pe de altă parte, în Iaşi munceşte acum pe un salariu de 1.300 de dolari, adică triplu, nu plăteşte chirie şi are zilnic masa asigurată, o diferenţă “de la cer la pământ”, a lăsat bărbatul să se înţeleagă. El este unul dintre cei 770 de nepalezi care au acum un loc de muncă în oraşul nostru, cel puţin aşa arătau cifrele oficiale luna trecută, iar pe cei mai mulţi dintre ei îi vezi pe şantiere. 

Rajbanschi a ajuns în România în iunie anul trecut, când avea 26 de ani, plătind 4.000 de euro unei agenţii nepaleze care l-a ajutat să îşi găsească un loc de muncă în Braşov, unde a muncit câteva luni. Din luna februarie anul acesta s-a angajat în Iaşi la o firmă cunoscută de construcţii şi bine a făcut, zice el. Ajunge pe şantier dimineaţa, la 7.00, şi pleacă către casă la 17.00. „Am aproximativ 5 ani de experienţă în acest domeniu. Când m-am alăturat Ingineriei Civile mi-am dorit întotdeauna să fiu un bun inginer civil. Mă simt binecuvântat să fiu la Iaşi, am fost în Braşov 7 luni, dar nu a mers bine, angajatorul nu a fost atât de prietenos, aşa că am venit la Iaşi. Lucrez la o firmă aici ca inginer, o firmă care nu face diferenţe între angajaţi. Deci merge bine, iar oraşul Iaşi este de o linişte absolut încântătoare, multe parcuri, drum pietonal, nu prea aglomerat de oameni. Îmi place tare mult oraşul”, ne-a spus entuziasmat tânărul.

Construia proprietăţi de lux în India

Până să ajungă în ţara noastră, Rajbanschi a lucrat pentru Twenty14 Holdings în India, Bengaluru (Bangalore), companie care construieşte proprietăţi de ospitalitate de lux şi are sediul în Abu Dhabi, însă odată cu pandemia de coronavirus lucrurile nu au mai mers aşa grozav acolo, ne-a povestit bărbatul, astfel că a decis să plece. L-am întrebat şi de ce nu a ales să-şi încerce norocul în altă ţară. „Din cauza Covid, compania de construcţii din India a fost lovită puternic, proiectul nostru nu se mişca şi din moment ce eram într-o fază în care obţineam experienţă, căutam o oportunitate. România este o ţară europeană la care aveţi întotdeauna expunere, aşa că m-am gândit că îmi va prinde bine în carieră să fiu în România. M-am documentat înainte, văd că România creşte într-o direcţie bună şi ar fi absolut minunat dacă ar intra în Schengen. Pentru mine, nu cred că va ajuta, pentru că sunt imigrant şi pentru a călători în altă ţară Schengen voi avea nevoie de viză şi este o procedură lungă. Poate că mă voi bucura însă de alte facilităţi care se implementează în ţară atunci când va intra în zona Schengen”, şi-a argumentat bărbatul alegerea făcută. 

Îşi vede familia în apeluri video

Nu este căsătorit, dar este într-o relaţie de aproape 8 ani. Vorbeşte zilnic cu prietena şi cu părinţii la telefon, pentru a mai stinge din dorul de casă, de familie. „Întotdeauna vrei să fii în preajma membrilor familiei, dar ţara din care vin eu este în curs de dezvoltare, oportunităţile de angajare sunt foarte scăzute, corupţia, guvernarea instabilă şi salariile sunt foarte mici. Este greu pentru mine, dar din moment ce nu am avut o oportunitate acasă, pentru viitorul meu, a trebuit să o caut în altă ţară. Întotdeauna fac un apel video tatălui şi mamei mele, rămân pozitiv cu o mentalitate bună. Sunt într-o relaţie de 8 ani, prietena mea mă încurajează mereu. Ea este cea mai mare susţinătoare pentru mine, îmi împărtăşesc întotdeauna activităţile de zi cu zi, viaţa profesională şi altele cu familia, aşa pot să rămân pozitiv”, ne-a mărturisit Rajbanschi.

4 milioane de nepalezi au plecat să muncească în alte ţări

Aduce în discuţie din nou faptul că salariile în Nepal sunt foarte mici în comparaţie cu România. „Pentru muncitorii necalificaţi, dacă sunt din domeniul construcţiilor, ei câştigă cam între 200 şi 300 de dolari. Şi fiecare domeniu are aceeaşi situaţie. Inginerii câştigă cam 400 de dolari dacă vorbim despre o companie bună, dar evident, dacă angajatul are experienţă poate ajunge la un salariu mai mare, însă doar în unele situaţii. În România, firma îmi plăteşte 1.300 de dolari şi am şi cazare, şi mâncare, ceea ce este bine pentru mine. Este cu siguranţă o experienţă care îmi va ridica cariera”, explică bărbatul, care nu uită să adauge că în Nepal este foarte greu să găseşti un loc de muncă, aşa că majoritatea pleacă în alte ţări pentru a se angaja. „Aproximativ 4 milioane din 30 de milioane de locuitori se află în străinătate, eu aşa ştiu, aşa vă spun. Dar motivul just este lipsa oportunităţilor de muncă în Nepal şi perspectiva unor locuri de muncă mai bine plătite în ţara de destinaţie. Din acelaşi motiv pe care l-am explicat mai sus, am întâlnit oameni din România care merg în străinătate pentru locuri de muncă bine plătite”, face el repede o comparaţie.

În timpul liber preferă să se plimbe cu bicicleta, să se uite la filme, îşi sună părinţii şi alţi membri ai familiei. Vede un stil de viaţă diferit. „Îmi place să merg prin oraş, să stau în parcuri, să încerc diferite mâncăruri”, continuă Rajbanschi, care încă nu are o mâncare preferată de aici. „Ei bine, eu stau în cazare şi avem băieţi de bucătărie care pregătesc mâncare nepaleză, de obicei. Mai gătesc şi eu uneori. Şi dacă ies afară, îmi place să am pizza şi nişte produse din pui, burgeri. Cât priveşte cultura, ca să fiu sincer, nu am ocazia să mă implic prea mult în cultura română, dar se simte bine, văd că oamenii se bucură aici. Ei sărbătoresc, fac petrecere. Cultura noastră şi cultura României au o mare diferenţă. Cultura alimentară este diferită, stilul de viaţă, standardul variază. Viaţa de noapte, există diverse lucruri care diferă”, a încheiat Rajbanschi.

Cum este viaţa nepalezilor de rând, care lucrează în Iaşi

Viaţa la Iaşi se vede cu totul altfel prin ochii nepalezilor veniţi aici ca muncitori „de rând”. Nu pot face comparaţie între viaţa de noapte din regiunile lor natale şi cea din Iaşi. Mulţi dintre ei provin din sate nepaleze izolate printre munţi, unde viaţa de noapte înseamnă doar somnul de după o zi de muncă. Din Iaşi, cunosc doar drumul de pe şantierul unde lucrează şi cea mai apropiată crâşmă. Banii sunt principala problemă, dar şi bariera lingvistică, aproape insurmontabilă, care îi face să nu depăşească mult limitele şantierului unde lucrează. Engleza lor ar da dureri de cap şi unui lingvist specializat în dialectele Himalayei, iar dintre ieşenii cu care se întâlnesc, prea puţini ştiu ei înşişi prea mult. Sunt de-a dreptul fericiţi atunci când cineva le înţelege engleza poticnită şi încearcă să discute cu ei.

Ramesh Yadav este unul dintre muncitorii angajaţi pe un şantier din Copou. Într-o jumătate de an, a ajuns o singură dată în centrul oraşului, în zona Palas, pentru a trimite bani acasă. De altfel, a venit aici pentru a munci, nu pentru turism. La 38 de ani, şofer ca meserie de bază şi tatăl a doi copii, a muncit 10 ani în Malayezia, vreo doi ani în Quatar, până să ajungă la Iaşi. Fraţii îi sunt împrăştiaţi în lume. Cel mai norocos a ajuns, nu e prea clar cum anume, în Statele Unite. Ramesh nici nu şi-a pus problema unei vize care să-i permită să muncească acolo.

Ca el sunt mulţi. Atraşi în Iaşi nu atât de salarii, cât de speranţa de a pleca mai departe. Salariul net al unui muncitor este de 2.800 de lei. Cu masa şi cazarea asigurate, cheltuiesc în medie 800 de lei lunar, restul banilor plecând spre casă sau spre plata datoriilor făcute pentru a veni aici. Fiecare a procedat cam la fel, făcând chetă prin sat. Întregul sat contribuie pentru ca unul să poată pleca, pentru că atunci când va veni rândul altuia, şi acela va beneficia de ajutorul tuturor. În bună măsură, aceeaşi rutină ca a nunţii româneşti, în care proaspeţii miri ştiu că în anii următori vor trebui să meargă la nunţile din familiile care le-au venit la a lor.

Pentru nepalezii „de şantier”, principalele cheltuieli le sunt cartela telefonică, ţigările, ceva de mâncare şi berea băută după lucru, însoţită rareori de o pungă de arahide. De obicei, un bidon de bere este cumpărat de tot grupul de la magazinul mixt şi împărţit frăţeşte. Aflată în plină dezvoltare urbanistică, dar cu asfalt turnat abia anul trecut şi rămasă în bună măsură un areal semi-rural, zona le aduce aminte de casă. Pot sta până seara târziu pe terasă, pentru că şi magazinul şi-a prelungit programul după apariţia nepalezilor. Oricât de puţin ar cheltui, banii lor sunt bineveniţi. De altfel, sunt atât de liniştiţi, discutând între ei sau telefonic cu familia, încât gestionara abia le remarcă prezenţa.

Mâncarea muncitorului obişnuit din construcţii, pâinea cu parizer şi muştar, li se pare aproape imposibil de mâncat. Nici afumăturile atât de iubite de români, nu le sunt pe plac. Telemeaua, la fel. Pâinea unsă cu muştar, ouă fierte, roşii şi castraveţi reprezintă meniul standard atunci când nu au posibilitatea să gătească „ca acasă”.

Nepalezii aşteaptă ca România să intre în Schengen, ca să plece în Occident

Majoritatea nepalezilor sunt hinduşi. Budiştii îi numeri pe degete, iar creştinii sunt atât de rari, încât puţini au văzut vreunul înainte de a veni în România. Din grupul cu care redactorul „Ziarului de Iaşi” a avut ocazia să discute, un tânăr purta cu mândrie un crucifix de argint, peste tricou. Era hindus, dar îi plăcuse crucifixul şi îl cumpărase ca podoabă, fără să-i treacă prin cap că ar putea supăra vreunul dintre cei 330 de milioane de zei câţi spun unele scripturi hinduse că ar exista. La cei 38 de ani ai săi, uşor încărunţit, Ramesh visează însă la un lanţ gros de aur şi la un ghiul. În satul său, aflat la doi kilometri de graniţa cu India, podoabele din aur marchează vizibil statutul social. Cam ca în Zanea ori Grajduri. Oricum, religia nu face parte din subiectele obişnuite de conversaţie.

Nici rasa. În jurul aceleiaşi mese se strâng nepalezi scunzi, cu ochi oblici, de sorginte tibetană, cu alţii înalţi, cu ten măsliniu, tipic indian şi cu încă două-trei rase diferite. Toţi se consideră nepalezi şi niciunul nu este exclus din grupul majoritar pentru că are pielea de altă nuanţă, ori vorbeşte cu alt accent decât ceilalţi.

În jurul bidonului de bere, subiectele de discuţie sunt seară de seară cam aceleaşi. Munca de peste zi şi relaţiile cu şefii. Fetele lăsate acasă ori soţiile, după caz. Niciunul nu se ridică de la masă pentru a discuta cu familia în particular, aşa că fiecare este la curent cu ce se întâmplă în familia celuilalt, cu certuri, gelozii sau bucurii mărunte.

Cei 2.000 de lei trimişi acasă lunar de un muncitor nepalez la sfârşitul lunii nu înseamnă mare lucru nici măcar acolo. Salariul mediu net în România este de 900 de euro. În Nepal, de 560 euro. Jumătate dintre români câştigă peste 700 euro lunar. Salariul median este în Nepal de 515 euro. Locurile de muncă se găsesc însă greu, mai ales în zonele rurale izolate. În plus, România mai reprezintă mirajul Schengen, de care toţi nepalezii sunt interesaţi. Iar acesta este un subiect abordat imediat într-o discuţie cu românii. Toţi nepalezii ar vrea să plece mai departe, spre vest, aşa că sunt mult mai interesaţi de momentul în care România va fi primită în spaţiul Schengen decât românii înşişi. Nu-şi fac mari speranţe, dar visează că vor putea pleca la un moment dat şi se interesează de pe acum ce ţară din Schengen este mai primitoare cu străinii. Se interesează şi în ce condiţii şi-ar putea schimba locul de muncă şi dacă se poate lucra undeva, orice, „la negru”, pentru a rotunji cumva cei 2.000 de lei trimişi acasă.

Nepalezii nu-şi cunosc drepturile, pentru că nimeni nu le vorbeşte de asta

Bariera lingvistică îi face să nu-şi cunoască nici drepturile, nici obligaţiile legale, decât din auzite, la capătul unui telefon fără fir, din care fiecare înţelege ce poate. Controalele dese ale poliţiei şi inspectorilor de muncă fac lucrul la negru ca şi imposibil. Legislaţia din domeniul imigraţiei face ca până şi schimbarea locului de muncă să fie imposibilă din iniţiativa muncitorului. Niciunul nu a văzut alt medic decât cel de medicina muncii şi toţi sunt convinşi că nu beneficiază de asigurare. Pe Ramesh, o eczemă, ori poate un psoriazis, îl irită constant, dar nu a tratat-o cu nimic. „Muncitorii străini beneficiază de asigurare de sănătate. Intră în obligaţiile angajatorului. Este valabil şi în construcţii, chiar dacă în acest domeniu nu se plătesc contribuţii de asigurări de sănătate”, a explicat Radu Ţibichi, directorul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate. Muncitorilor nepalezi nu a avut însă cine să le spună aşa ceva, pentru că în afara controalelor privind legalitatea şederii şi muncii, situaţia muncitorilor străini este absentă din preocupările instituţiilor publice şi chiar şi ale sectorului neguvernamental. Serviciul pentru Imigrări abia face faţă prelucrării dosarelor de prelungire a dreptului de şedere, iar reprezentanţii săi nu şi-au pus nici măcar problema redactării unor fluturaşi informativi, astfel încât străinii care muncesc în Iaşi să ştie ce au şi ce nu au voie să facă. Pe nepalezii din Copou, cel puţin, nu i-a întrebat nimeni cum se descurcă.