Indicele de rezistenţă

Undeva sus, evident. Or dinspre faimoasa noastră coaliţie majoritară nu coboară indicii că ar fi, într-adevăr, preocupată de risposta sau, dacă nu, măcar de filtrarea instituţionalizată, subliniez, a teribilei presiuni informaţionale pe care Kremlinul o pune pe zona asta. Ca şi pe altele, desigur. Am mai scris: acum, mai mult ca oricând în istorie, contează cultura şi, implicit, capacitatea de a dejuca – analitic, descriptiv, cum vreţi – toxinele care ne vin ca tăvălugul din Est. Dintr-o cultură, să nu uităm, extrem de puternică, cu mari tradiţii în polemica scrisă, în jurnalism. Nu ştiu, apropo, dacă în România a fost tradus, de exemplu, Ghilearovski, părintele reportajului rus, sau  Anatoli Agranovski, celebrul reporter de la „Izvestia”, în perioada sovietică, fără a-l mai evoca pe Mihail Kolţov, un alt precursor, dacă pot spune aşa, născut în 1898 şi executat în 1940, prin sentinţa Colegiului militar al Judecătoriei Supreme a URSS. I-am citit (şi nu doar pe ei: Zahar Prilepin, în ipostaza sa de jurnalist, ar fi încă un exemplu de adus) cu varii prilejuri: efectul e al unei mari descătuşări. Plus, fireşte, emulaţia: cam de pe aici începe personalitatea şi, odată cu ea, stilul. În definitiv (şi spre a nu teoretiza prea mult): nume ca astea nutresc, ceea ce numim curent moştenire culturală e, de fapt, o energie încapsulată care alimentează posteritatea: cu un  background ca ăsta în spate n-ai cum să cobori prea mult ştacheta. Or ce avem pe-aici la ora actuală în materie de presă, ca instrumentul cel mai eficient, măcar teoretic vorbind, de contracarare a propagandei? Sau altfel spus, cât de breji suntem să demontăm truvaiurile ruşilor? Te pomeneşti că pe X sau Y l-ar ţine curelele, în sensul că ar avea competenţa să replice. Dar pe câmpul acesta de bătaie contează, vai, nu numai cunoaşterea procedeelor, ci şi capacitatea de a le aplica. Ce ejectează însă facultăţile sau catedrele noastre de jurnalism, câte vor mai rămas? Oameni care au prea puţine tangenţe cu jurnalismul şi, mai ales, cu esenţele lui tari. Şi, în definitiv, nici n-ar fi de mirare: facultăţile în chestie nu prevăd discipline de formare (filologice mai cu seamă), ci tehnici, punând, într-un mod bizar, carul dinaintea boilor. Sigur că (o să-i dau dreptate lui Alexandr Nevzorov, un alt mare publicist, autorul unei faimoase emisiuni, 600 de secunde, de la televiziunea din Sankt-Petersburg) filologia nu e totul în cazul acestei imprevizibile meserii: ai nevoie să ştii cum funcţionează societatea, noţiunile de economie şi politică sunt indispensabile, iar cele de istorie, în creuzetul acesta interetnic şi multicultural, sunt de-a dreptul imperioase. Strict vorbind (şi aproape fără a exagera), proaspătul absolvent ar trebui să aibă o pregătire enciclopedică şi, măcar pe jumătate, ponderea unui academician. Nimic din toate astea, bineînţeles: se acţionează la nivelul virgulei înţepenite între subiect şi predicat, cu o gramatică defectuoasă, într-un stil plin de calchieri şi cu un vocabular deprimant de rudimentar. Am cunoscut curent astfel de oameni: aproape că nu percep texte adevărate, scrise în româna aşa-zicând nativă. Ce ochi mari ar fi făcut Arghezi, dacă ar fi putut să constate, peste timp, că ilustrează perfect teza culturii prin exteriorităţi. Ce-i drept, categoria asta – în continuă extindere, vai – nu mai este epatată la cinematograf, dar ajunge Facebook-ul, cu asupra de măsură chiar…

Cum rezistăm deci, în condiţiile astea, la propagandă, nu neapărat cea rusă – de orice fel? E o sinistră ironie că interlopii care ni s-au boierit prin parlament şi guvern, de fapt prin toate funcţiile publice care contează, tocmai ei, străini cu desăvârşire de imponderabile ca şi de morală, să se vadă nevoiţi – dacă instinctul de supravieţuire nu-i va da de sminteală – a redefini conceptul de educaţie şi a-l pune, horribile dictu, în aplicare…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video