Inspecţia olandeză

După toate probabilităţile, România va mai avea de aşteptat până a fi primită în spaţiul Schengen. Alături de vecinii noştri bulgari, vom asista de pe margine la intrarea Croaţiei în spaţiul de liberă circulaţie, aşteptată să se producă la 1 ianuarie 2023. Este o situaţie neplăcută nu doar pentru cele două state aspirante, ci şi pentru Comisie, şi pentru Parlamentul European, precum şi pentru acele ţări membre care şi-ar dori o închidere grabnică a acestui dosar.

În ipoteza în care nu ar fi apărut pe agendă războiul din Ucraina, cu toate implicaţiile sale, participanţii la acordul Schengen (în marea lor majoritate, state membre UE) ar fi putut găsi timp şi energie pentru a deschide discuţiile despre o reformă a sistemului. Despre acest subiect se discută încă din vremea crizei migranţilor (2015-2016), dar niciodată nu s-a găsit un moment potrivit. Acum, sub presiunea nevoii de a fluidiza transporturile dinspre şi înspre Ucraina, ţara noastră a căpătat un rol sporit – ceea ce explică sprijinul politic mult mai consistent primit din partea guvernelor naţionale, atitudine care a completat-o pe cea a instituţiilor de la Bruxelles, constant favorabilă.

Problema rămâne, aşadar, atitudinea Ţărilor de Jos. Vizita la Bucureşti a premierului Mark Rutte nu a rezolvat mare lucru, deşi un anumit dezgheţ s-a făcut simţit, în relaţiile bilaterale. Însă, din păcate pentru aspiraţiile României, temele de acest gen sunt discutate şi decise în parlamentul olandez, iar coaliţia guvernamentală nu îşi foloseşte autoritatea pentru a impune parlamentarilor ce o susţin să voteze pe o anumită linie. Cu alte cuvinte, chiar dacă la vârf, la nivelul cabinetului, s-a ajuns ori s-ar ajunge la concluzia că Ţările de Jos trebuie să permită deblocarea situaţiei, nu există mecanisme de constrângere (politică) a parlamentarilor majorităţii.

Aceasta se întâmplă nu doar pentru că olandezii au o cultură parlamentară diferită, spre exemplu, de cea britanică, unde disciplina de partid este impusă cu multă fermitate. În mai toate partidele moderate, mainstream din Ţările de Jos, atunci când nu există consens intern pe o anumită temă, parlamentarii sunt liberi să se exprime şi să voteze aşa cum doresc. Astfel, liderii obţin două beneficii importante. În primul rând, evită disputele interne care ar putea diviza partidele, transferându-le în Parlament. În al doilea rând – aici ne referim doar la partidele aflate la guvernare – li se transmite partenerilor din UE că executivul olandez are, în principiu, toată bunăvoinţa în a promova măsuri în ton cu linia comunitară, dar parlamentul (cu alte cuvinte, corpul de cetăţeni) nu le susţine.

După cum se ştie, votul negativ al legiuitorilor olandezi a venit pe 20 octombrie, la opt zile după vizita premierului Mark Rutte la Bucureşti şi la două zile după rezoluţia Parlamentului European, care cerea admiterea celor două state. El a luat forma adoptării unei moţiuni care cere guvernului de la Haga să nu întreprindă niciun pas decisiv care ar facilita aderarea României şi Bulgariei, în lipsa unor concluzii favorabile la diversele monitorizări la care sunt supuse cele două ţări. Evident, aici este vorba nu doar de aspectele tehnice, ci mai ales de vechea problematică a corupţiei şi statului de drept, în legătură cu care legiuitorii olandezi nu se mulţumesc cu evaluările Comisiei Europene, ci doresc investigaţii directe ale autorităţilor de la Haga.

Pornind de la ideea că guvernul olandez, care oricum se bucură de o majoritate foarte fragilă în Camera Reprezentanţilor (camera inferioară, având principalul rol decizional), nu-şi va asuma niciodată riscul politico-electoral de a se transforma într-un avocat public al României şi Bulgariei, va fi interesant să vedem dacă şi cum va fi valorificată noua oportunitate – aceea ca experţii desemnaţi de Haga să demonteze unele dintre prejudecăţile acumulate în timp de politicienii olandezi. Ideal ar fi ca, în paralel cu acest proces, să se reuşească şi dezvoltarea unei diplomaţii parlamentare mai consistente, pentru că la acest capitol lucrurile nu stau prea bine. În fine, autorităţile române nu ar trebui să uite că, din păcate, ostilitatea unei mari părţi din clasa politică olandeză faţă de aderarea noastră la spaţiul Schengen reflectă, în bună măsură, opiniile populaţiei. Dacă ne dorim o schimbare de perspectivă din partea guvernului de la Haga, ar trebui să renunţăm la supărări şi să colaborăm cu experţii acestuia, oricât de deranjant este acest proces din unghiul orgoliului naţional.