La moartea Reginei

„Nu mă tulbură atât moartea reginei, pentru că până la urmă nici unul dintre noi nu este nemuritor, ci ceea ce moare odată cu ea.” Este unul dintre comentariile care însoţesc un superb articol comemorativ apărut în Telegraph sub semnătura lui Charles Moore, biograful oficial al doamnei Margaret Thatcher, al cărui titlu, „Regina a fost iubită pentru că, timp de mai mult de 70 de ani, a făcut ceea ce a promis”, este una dintre explicaţiile fascinaţiei globale pentru Elisabeta a II-a, într-o lume în care totul a devenit „fluid”, iar reperele, punctele de sprijin ale existenţei cotidiene, sunt demolate cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Cozile imense, la care s-a stat chiar şi peste 16 ore, pentru a trece la Londra, în Palatul Westminster, pe lângă catafalcul cu sicriul Reginei Elisabeta a II-a, sunt o dovadă a prestigiului şi afecţiunii de care ea s-a bucurat nu doar în Marea Britanie, ci şi pe plan mondial. Dar asta nu face decât să dea şi mai mult sens îngrijorării, neliniştii, exprimate în mesajul de mai sus după dispariţia unei personalităţi de calibrul fostei Regine. Pentru că suntem martorii unor tulburări geopolitice fără egal de la momentul 1989 încoace, în timp ce lumea occidentală trece printr-un adevărat moment de cumpănă, în condiţiile în care în restul planetei mulţi sunt convinşi că se află într-un proces de declin inevitabil.

La împlinirea vârstei de 21 de ani, în aprilie 1947, în timp ce se afla în Africa de Sud cu părinţii săi, fosta regină, ultima figură cu adevărat imperială – în opinia lui Charles Moore, pe atunci Prinţesa Elisabeta, avea să facă în cursul unei emisiuni radiodifuzate în Commonwealth şi în întregul Imperiu Britanic, o promisiune definitorie pentru toată această lungă perioadăce a urmat: „Declar în faţa voastră că toată viaţa mea, fie că va fi lungă sau scurtă, va fi dedicată slujirii voastre şi a marii noastre familii imperiale căreia toţi îi aparţinem”.

Pe parcursul anilor, după 1952, când a preluat coroana, Imperiul Britanic s-a dezintegrat, iar în cadrul organizaţiei care i-a succedat, Commonwealth-ul, care agregă fostele colonii, în majoritatea noilor state independente instituţiile democratice introduse de britanici nu au supravieţuit. În unele cazuri s-a ajuns la situaţii extreme, cu un dictator sângeros în Uganda, Idi Amin, cu un tiran ca Robert Mugabe, care a reuşit să aducă într-o stare de enormă sărăcie o ţară ca Zimbabwe, în trecut prosperă, şi un genocid în Rwanda. Însă nu trebuie uitat că din acelaşi Imperiu Britanic s-au „născut” unele dintre cele mai prospere şi civilizate state de pe planetă, Canada, Australia, Noua Zeelandă, ţări în care Regina Elisabeta a II-a a fost din punct de vedere constituţional, la fel ca şi în altele 11, suverană. Poziţie preluată acum de regele Charles al III-lea care prezidează şi Commonwealth-ul în urma unui demers întreprins în 2018 de fosta regină.

Cât de stabile vor fi pe termen mediu şi lung toate aceste aranjamente instituţionale este încă neclar. Prestigiul fostei suverane britanice era fără egal. Un amănunt relevant este că mesajul codat care a anunţat noului prim ministru, Liz Truss, moartea Reginei/ suna aşa: „London Bridge is down”. Ceea ce exprima succint dimensiunea pierderii suferite. Însă, deşi nu se bucură de acelaşi tip de simpatie ca mama sa, sunt totuşi semne că noul rege este receptat favorabil de către public. Iar, în sine, în Marea Britanie instituţia monarhiei se bucură de un solid sprijin public. Desigur sunt unele contestări, din zone de altfel previzibile, câţiva deputaţi laburişti, între care un fost jurnalist BBC, ajuns ulterior ministru în cabinetul din umbră al lui Jeremy Corbyn, sau cotidianul de stânga The Guardian, care nu s-au abţinut nici măcar în această perioadă de doliu de la atacuri la adresa monarhiei.

Însă din acest punct de vedere un adevărat festival de virulente atacuri anti-britanice şi anti-monarhice a venit de peste Ocean. Deşi în ansamblu mass media americană şi mulţi lideri politici, inclusiv cei care au păreri negative faţă de ideea de monarhie, au reacţionat cu respect şi compasiune faţă de decesul Reginei Elisabeta a II-a, unele canale media, cu vârf de lance The New York Times, devenit de o bucată de vreme un campion al „justiţiei sociale” şi un aprig promotor al tematicii „woke”, au găzduit virulente poziţii critice faţă de fosta suverană britanică. De pildă Maya Jasanoff, profesor la Harvard, a acuzat-o pe Regină că ar fi acoperit „istoria sângeroasă a decolonizării ale cărei proporţii nu sunt încă pe deplin cunoscute” adăugând şi de acum clasicele acuze de rasism. Şi nu e vorba de un caz singular, există destule alte articole pe un ton similar.

Unii vor spune că până la urmă nu e nimic nefiresc aici, ziarul nu face decât să găzduiască opinii diverse. Numai că, chiar lăsând la o parte faptul că astfel de articole puteau fi totuşi amânate după funeralii, mai ales prin prisma imensei dovezi de respect şi afecţiune publică pentru Regină din Marea Britanie, se pot face două observaţii de fond. Pe de o parte, acuzele la adresa fostului Imperiu Britanic, care în opinia multora a fost probabil cel mai benign imperiu din istorie, sunt complet exagerate, chiar dacă există evident şi destule lucruri de reproşat. După cum observa istoricul Andrew Roberts într-un interviu pentru CNN, Marea Britanie nu numai că a declarat ilegală sclavia la începutul secolului al 19-lea, în timp ce aceasta a continuat încă destulă vreme în alte locuri de pe planetă, dar s-a implicat activ în eliminarea comerţului cu sclavi africani, livraţi în principal de alţi africani. De altfel, este o observaţie de bun simţ, e îndoielnic că dacă Imperiul Britanic ar fi fost atât de demonic pe cât îl descriu cei care îl atacă, cele 54 de state independente apărute din fostele sale colonii ar fi acceptat să facă ulterior parte din Commonwealth! În al doilea rând e vizibilă abordarea foarte diferită, dominant ideologică, în baza căreia se renunţă brusc la nuanţe şi la diversitatea de opinii în cazul unor subiecte „neconvenabile” (de pildă ignorarea scandalului legat de laptopul lui Hunter Biden). În plus, pe cât de dese şi de virulente sunt de pe această platformă ideologică radicală de stânga atacurile la Imperiul Britanic, în acest caz, la Statele Unite în altele, în general la puterile occidentale, pe atât de absente sunt cele la regimurile cu adevărat criminale, Uniunea Sovietică sub Stalin, sau China sub Mao, care au pe conştiinţă zeci de milioane de victime.

Au fost şi cazuri limită cu atacuri cu adevărat abjecte. A stârnit multe valuri o postare pe Twitter a unei alte figuri din zona academică, Uju Anya, care predă „lingvistică aplicată, ca practică a justiţiei sociale” (descrierea îi aparţine) la o altă prestigioasă universitate americană, Carnegie Mellon, din Pittsburg. În postarea cu pricina, retrasă între timp, ea îşi exprima speranţa că „monarhul şef al unui imperiu violator vinovat de genocid a murit în chinuri”. Una dintre reacţii a fost aceea a lui Jeff Bezos care remarca că mesajul vine de la cineva care se presupune, prin poziţia ocupată, că ar trebui să se străduiască să facă lumea mai bună, ceea ce evident nu era cazul. Universitatea a condamnat postarea, dar nu concediat-o motivând decizia cu respectarea „libertăţii de expresie”. Pe care respectiva nu pune prea mare preţ din moment ce l-a acuzat pe Bezos de incitare la violenţă împotriva ei în condiţiile în care, spune ea, „literalmente jumătate de planetă s-a bucurat la aflarea veştii morţii Reginei”. Problema e că acest tip de mentalitate e departe de a fi izolată, o dovadă fiind chiar faptul că în cadrul a numeroase universităţii au fost inventate astfel de „pseudoştiinţe” predate de persoane care nu sunt nimic altceva decât activişti politici care utilizează aceste instituţii academice prestigioase pentru a promova o agendă ideologică extremă.

Desigur, discuţia monarhie vs republică este una legitimă. De pildă Ben Judah crede că toate casele regale din Europa, inclusiv cea din Marea Britanie, acum, după dispariţia Reginei Elisabeta a II-a, sunt un anacronism, chiar dacă sunt iubite, Danemarca este un exemplu, sau nu. Tot ce rămâne, spune el, este doar spectacolul. Numai că dincolo de faptul că până la urmă monarhiile constituţionale sunt, toate, printre cele mai de succes democraţii ale momentului, întregul proces electoral republican care însoţeşte alegerea şefilor de stat a devenit şi acesta mai degrabă un show, care în Statele Unite costă miliarde de dolari, cu un rezultat final îndoielnic dacă ne uităm la statura şi performanţa cîştigătorilor. În plus însăşi relevanţa reală a alegerilor democratice s-a diluat constant în condiţiile în care tot mai multe decizii majore sunt luate de instituţii birocratice la nivel naţional sau transnaţional, un exemplu fiind Comisia Europeană, şi nu de cei aleşi la nivel naţional.

„Unii oameni cred că obsesia privind monarhia este nesănătoasă”, scrie şi Douglas Murray în The Spectator. „Sunt în dezacord, total. Pe lângă pacea constituţională pe care o aduce şi unitatea de deasupra politicii pe care o oferă, ne protejează faţă de o formă de politică care se pretinde a fi meritocratică, dar este foarte departe de a fi aşa.” Şi Paul Kingsnorth, în contrast cu cei care consideră monarhia o „ofensă la adresa modernităţii”, este convins că „monarhia oferă ceva cu totul special psihicului uman”. „Monarhia este iraţională, non-comercială şi inexplicabil mistică. Întruchipează tradiţia transmisă în succesiune de-a lungul timpului. Ca atare, este profund «nereprezentativă» conform definiţiei actuale, constipate, a acestui cuvânt, dar cu toate astea reuşeşte cumva să reprezinte ţara mai bine decât ar putea vreodată să o facă orice politician ales, celebritate, analist sau filozof.”

Probabil asta explică şi virulenţa atacurilor venite dinspre curentul progresist împotriva monarhiei. Instituţia este unul dintre obstacolele în calea demersului acestuia de remodelare din temelii a lumii şi societăţii prin eradicarea sau trimiterea în derizoriu a tuturor ancorelor societale tradiţionale şi a reperelor fundamentale precum Constituţia şi părinţii fondatori în Statele Unite (o ţintă explicită a grupajului editorial „1619” din The New York Times).

În volumul „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, în capitolul despre „Sfărâmarea tradiţiei”, apărută în 1973, anul în care lua şi Premiul Nobel pentru Psihologie şi Medicină, Konrad Lorenz atrăgea atenţia asupra efectelor dezastruoase ale unui astfel de demers, început cu multe decenii înainte de decesul Reginei, dar care acum vede în dispariţia acesteia drept o oportunitate de exploatat. El vorbeşte despre „nepreţuita comoară conţinută în tradiţiile oricărei culturi vechi şi în învăţăturile marilor religii ale lumii”. „Cel care crede că toate acestea sunt lipsite de orice valoare cade totodată într-o altă greşeală nu mai puţin periculoasă, trăind cu impresia că ştiinţa ar putea isca pur şi simplu din neant în mod raţional o întreagă cultură, cu tot ce ţine de ea.” Concluzionând însă, încă de atunci, când dimensiunea fenomenului era departe de ceea ce vedem astăzi, că „va fi greu să explicăm că tot ce a luat naştere în decursul evoluţiei culturale e la fel de indispensabil şi demn de veneraţie ca şi rezultatul evoluţiei filogenetice, va fi greu să le explicăm că o cultură poate fi stinsă ca flacăra unei lumânări”. Timp de şapte decenii Regina Elisabeta a II-a a fost una dintre lumânările care au stat aprinse încercând în mod discret, dar tenace să protejeze valorile unei civilizaţii care pare să se îndoiască tot mai mult de ea însăşi. De aceea, la moarte ei se cuvine să facem o reverenţă.