Leacul lui Ahile

Mici poeme în proză răsar, parcă, pe nesimţite din esenţa dură a tiparelor compoziţionale specifice descrierilor savante. Pentru mine, fascinantă nu era doar povestea ţesută cu răbdare şi seninătate de autor, ci şi limba încifrată a denumirilor ştiinţifice de plante, un cod de neînţeles în care se ascundeau alte şi alte taine. Impresia de mister a devenit şi mai pregnantă după ce am răsfoit pentru prima oară faimosul Atlas botanic, publicat, la mijlocul anilor ’80, la Editura Didactică şi Pedagogică, de un colectiv alcătuit din Lucia Popovici, Constanţa Moruzi şi graficianul Ion Toma. Mi se înnoda limba în gură tot încercând să dau glas numelor primite de plante de la învăţaţi, iar de priceput, pas de pricepe! Achillea millefolium, Artemisia absinthium, Centaurea cyanus şi altele, toate din familia Asteraceae! Pre limba strămoşească, le zicem coada-şoricelului, pelin şi albăstriţă. În unele denumiri ştiinţifice, ceva, ceva, întrezăream totuşi, un Ahile, o Artemis, un centaur, dar ce legătură va fi fost între făpturile mitice pe care le ştiam din Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru şi plantele văzute pe dealuri, la ţară, la bunici? Enigmele ciudatelor formule mă prinseseră în mreaja lor şi cine a dezlegat măcar un careu de cuvinte încrucişate intuieşte că nu-s prea multe leacurile prin care se poate desface bietul muritor lovit de o asemenea boală.

Ar fi rămas, poate, adormite măruntele clipe de copilărie deja amintite dacă n-aş fi descoperit, într-o bibliotecă din Germania, o carte doctă, Botanical Latin (Latina botanică, 1966), de William T. Stearn, manualul de căpătâi al celor care vor să desluşească misterele denumirilor botanice latineşti. E aproape inutil să adaug că, după ce am cercetat-o pe îndelete, am făcut tot posibilul să mi-o procur, astfel încât să am alături un tovarăş de nădejde ori de câte ori mă voi încumeta să umblu pe drumurile întortocheate şi primejdioase ale botezătorilor de plante. Ca şi scrierile lui Ion Simionescu, cartea eminentului învăţat britanic mi-a întărit convingerea că, pe tărâmul ştiinţei, fiecare nume – fie popular, fie savant – ascunde o poveste, aşa cum în sipete stau închise, sub paza unui lacăt, mărgăritare ori alte giuvaieruri. Cine nu crede nu are decât să constate că doar lectura şi imaginaţia fecundă a părintelui nomenclaturii ştiinţifice, Carl von Linné (1707-1778), au făcut posibilă legătura denominativă dintre homericul Ahil Peleianul şi o buruiană de leac ştiută pe la noi drept brădăţel, coada-şoarecelui, iarba oilor sau strănutătoare, un motiv al asocierii fiind acela că fiul nereidei Thetis ar fi deprins de la centaurul Chiron învăţătura despre proprietăţile vindecătoare ale plantei. Dincolo de explicaţia mitică stă şi un sâmbure de realitate, şi anume că în tot bazinul mediteranean este cunoscut un leac băbesc, acela de a pune pe o rană deschisă frunze de coada-şoricelului, cu scopul de a opri sângerarea. În plus, atât la amerindieni, cât şi la români, e cunoscut şi un alt leac, acela de a bea fiertură de strănutătoare, pentru a scăpa de răceală. Iată ce pleiadă de întrebuinţări autohtone ale plantei lui Ahile aflăm din monumentala Botanică poporană română (2008, 2010), realizată de Simion Florea Marian şi publicată, în trei volume mari şi faine, de Aura Brădăţan: coada-şoarecului, scrie la carte, „este bună, după spusa româncelor ştiutoare, de următoarele boale: de tusă, de năduşală, de durere de dinţi, de friguri, de răceală, de durere de mâni şi picioare, de sânge la inimă, de vătămătură, de durere de şele, de alunele, de ameţală, de tăieturi, de trânji, de boli lumeşti, de coleră, de păducei, de buboaie, de scală şi de scoaterea viermilor din rane”. Cred că l-ar fi ridicat babele noastre şi din morţi pe viteazul Ahile de-ar fi umblat ele la cules de iarba oilor pe sub zidurile Troiei! Ş-apoi, boieri dumneavoastră, altul ar fi fost sfârşitul crudului măcel!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi