Caută 
1 MIN
A moştenit ceva esenţial din dârzenia luptătorilor din munţi, din vocaţia militantă a corifeilor Şcolii Ardelene şi a memorandaştilor, din patriotismul lui Avram Iancu ori cerbicia şi demnitatea lui Iuliu Maniu. Deşi anii trăiţi în comunism au fost un calvar, nu a încetat să iubească România cu toată fiinţa lui şi cu acel idealism propriu spiritelor înalte. La începutul anilor 90 am avut sentimentul că istoria ni l-a făcut cadou, aşa cum numai ea ştie, pentru a ne reaminti că îi poţi supravieţui dacă nu ai abdicat de la credinţa că nimic nu e definitiv pierdut.
Trăisem o lovitură de stat ambalată în revoluţie, iar el, venerabilul Corneliu Coposu, care salvase miraculos arhiva istoriei şi a memoriei noastre, era primul care ne-a deschis ochii şi ne-a invitat la luciditate: să nu luăm ambalajul drept conţinut şi să nu-i credităm pe comuniştii dezmoşteniţi de Ceauşescu drept salvatorii naţiei. A fost destul să rostească acest adevăr, ca maşinăria propagandistică să-l aneantizeze, aşa cum o mai făcuse cândva.
Corneliu Coposu a venit prea târziu şi a plecat prea devreme. Era, de altfel, drama generaţiei penitenciarelor comuniste. Vocaţia lor fusese salvarea demnităţii româneşti, însă destinul lor avea să fie închisoarea şi apoi scoaterea din istorie. Ciclul istoric al căderii noastre părea definitiv pecetluit. Aşa deciseseră artizanii bolşevizării, care erau convinşi că sfârşitul istoriei este comunismul. Şi aşa ajunseseră să creadă nu doar popoarele înrobite, dar şi mulţi intelectuali de pretutindeni, care vedeau în marxism-leninism suma istoriei şi a umanismului.
Istoria părea să-i mai dea o şansă lui Corneliu Coposu, de vreme ce îl ţinuse viu, însă noi nu eram pregătiţi pentru aceasta. Miracolele nu sunt la îndemâna fiecărei generaţii. Mulţi români doreau o schimbare, însă prea puţini erau pregătiţi să ne reîntoarcem la reperele istoriei. Pedagogia comunistă a înstrăinării de noi înşine şi de idealurile noastre lucrase nociv, până în străfundurile memoriei colective. Aşadar, atâta a putut poporul român, după mai bine de patruzeci de ani de manipulare. Însă vina, dacă vrem să o identificăm şi nu să o mistificăm, nu e de căutat la popor, ci la cei care sunt direct responsabili pentru dezastru ori au făcut prea puţin ca acesta să nu ia proporţii devastatoare. Am în vedere elitele închipuite.
Corneliu Coposu rămâne cea mai proeminentă personalitate post-decembristă, deşi nu a supravieţuit comunismului decât şase ani. El şi Regele Mihai au asigurat legătura noastră naturală cu trecutul. De aceea au şi fost de aceeaşi parte a baricadei. Şi tot de aceea, regimul restauraţiei, care-şi continua şi azi traseul, a văzut în ei pericolul major. Restauratorii au învins. De aceea România are un stat ineficient şi corupt, care tronează peste o societate debusolată. Însă lecţia de demnitate şi speranţă ne-au dăruit-o Regele Mihai, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Ion Raţiu, Elisabeta Rizea şi cei asemenea lor.
An de an, la 11 noiembrie comemorăm trecerea la Domnul a lui Corneliu Coposu şi ne amintim de figura sa luminoasă, înnobilată de credinţă şi suferinţă. Anul acesta, amintirea lui pare şi mai actuală şi mai mustrătoare decât oricând. Pentru că ne-am întors cu 31 de ani în urmă, atunci când Corneliu Coposu a încercat să ne mobilizeze pentru un proiect autentic de regenerare a României. Era clar ca lumina zilei că aceasta nu putea fi opera vechilor comunişti şi a vechililor lor. Bun cunoscător al istoriei, el a înţeles că lupta va fi la fel de dură ca în anii de după război. De aceea a propus o coaliţie împotriva restauraţiei, pentru a nu repeta istoria dezbinării din anii 1945-1947, care a facilitat victoria comuniştilor. S-a adresat liberalilor, deşi cunoştea istoria ezitărilor/trădărilor lor, în speranţa că o coaliţie democratică asumată va avea mai multe şanse în faţa molohului fesenist. Însă liberalii de stirpe brătienistă nu mai existau de mult. Supravieţuiseră doar conciliatorii din gruparea miluită a lui Guţă Tătărăscu. Ei se aliniaseră comuniştilor, iar urmaşii lor se aliază azi cu pesediştii. Şi să mai zică cineva că istoria nu se repetă! Da, istoria se repetă cel mai adesea prin lichele, întrucât acestea au trădărea în ADN. Idealurile majore sunt mai greu, dacă nu imposibil de reprodus, însă lichelismul, tocmai pentru că e versatil se autoreproduce. Optând pentru compromis şi anularea principiilor în viaţa publică, liberalii de azi sunt copia fidelă a celor din stirpea lui Tătărăscu, Câmpeanu, Valeriu Stoica. Azi e Cîţu şi compania. QED. Rezistenţa lor la încercările istoriei este minimă, întrucât vocaţia lor este puterea cu orice preţ. În consecinţă, din cauza lor, a lipsei de principialitate şi caracter nu avem nici măcar o încropire de proiect de ţară şi cu atât mai puţin o viziune cu privire la edificarea solitarităţilor în societate. Acestea nu se construiesc prin tertipuri politicianiste şi cu lichele care măsluiesc adevărul. Atunci când electoratul este trădat, când reformele absolut necesare sunt abandonate, când alianţele se fac pentru a bloca regenerarea clasei politice, aşa cum fac azi liberalii şi socialiştii, ce aşteptări mai poate avea un cetăţean onest de la politicienii noştri de pripas?
De aceea, azi, mai mult decât oricând, amintirea patriotului luminat Corneliu Coposu este mai vie decât oricând. Moştenirea lui este mult mai profundă şi mai generoasă decât un partid politic la renaşterea căruia a lucrat şi pe care posteritatea l-a distrus, din delăsare, dar mai ales din cauza conjuraţiei forţelor trădătoare şi oportuniste. Moştenirea lui Corneliu Coposu este despre patrie, adevăr şi dreptate. Sper ca aceste valori să nu devină caduce şi să facă definitiv loc pigmeilor.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
