Caută 
1 MIN
Citind însă cu atenţie O fată de preot, nu ai cum să nu remarci pledoaria de principii pe care scriitorul o articulează, disimulat, în spatele personajelor sale. Volumul dezvoltă, pas cu pas, dincolo de subiectul melodramatic, un veritabil manifest cultural de stânga. (…) Totul e bine însă când se termină cu bine. Azi putem spune, uşuraţi, că, din fericire, Orwell s-a prins la timp de marea farsă a socialismului, lucru care i-a permis să devină un mare scriitor (mai ales cu capodoperele anti-comuniste din 1945 şi 1949).
George Orwell (Eric Arthur Blair pe numele său real) are – în cele câteva romane pe care le-a scris de-a lungul anilor 30-40 – un comportament postmodern avant la lettre. Precum mulţi prozatori din a doua jumătate a secolului XX, el încorporează în structura epică de adâncime a cărţilor lui mesaje ideologice bine delimitate. De aceea, proza sa – asemenea prozei postmodernităţii ulterioare – vine cu „hermeneutica”, într-un anumit sens, subînţeleasă, ataşată cumva (nu întotdeauna discret) textului. Dacă într-un roman ca Burmese Days/ Zile birmaneze (1934), denunţarea corupţiei marelui imperiu colonial (britanic) se distinge uşor pe fundalul tribulaţiilor nefericitului doctor Veraswami (discreditat pe nedrept de un magistrat perfid), indicând, subtil, preocuparea ideologică a autorului (liberal-stângist), ori, în altele, ca Animal Farm/ Ferma animalelor (1945), cu subversivii porci Snowball şi Napoleon preluând „puterea” în sistem, şi ca Nineteen Eighty Four/ O mie nouă sute optzeci şi patru (1949), cu atmosferă distopică aproape huxleyiană (dacă nu chiar raybradburyiană), axată pe maleficul Big Brother şi sinistrul Ministry of Truth („Ministerul Adevărului”), parabola anti-totalitară (anti-stalinistă, mai exact) este de domeniul evidenţei, într-o „poveste” patriarhală, de tipul celei din A Clergyman’s Daughter/ O fată de preot (1935), volum tradus la Polirom, motivele existenţei unui substrat „ideologizat” devin mai puţin vizibile. Doar faptul că Orwell a funcţionat intens, în scurta lui viaţă, ca jurnalist cu vederi radical liberale (stângiste pentru o perioadă) şi că şi-a folosit, consecvent, textele (fie ele artistice sau nu) ca pe un mijloc de propagare a ideilor personale rămâne suficient pentru a sesiza pretutindeni (în opera orwelliană, desigur) umbra ideologiei? Strict tehnic vorbind, răspunsul ar trebui să fie negativ. Citind însă cu atenţie O fată de preot, nu ai cum să nu remarci pledoaria de principii pe care scriitorul o articulează, disimulat, în spatele personajelor sale. Volumul dezvoltă, pas cu pas, dincolo de subiectul melodramatic, un veritabil manifest cultural de stânga.
Suntem în faţa unui roman născut parcă din magma filosofică a mişcării sufragetelor. Protagonista aleasă de Orwell în O fată de preot, Dorothy Hare, este prototipul feminităţii arhaice europene. Fiică a parohului din Knype Hill, Dorothy îşi asumă postura cu o conştiinciozitate vecină cu masochismul. Biserica se află, literal şi figurat, în pragul disoluţiei. În vreme ce stabilimentul se ruinează gradual, visteria parohiei s-a golit complet. Mai mult, vechii enoriaşi pleacă spre congregaţii învecinate. În decorul psihologic al unui stoicism rar întâlnit în literatura britanică modernă, Dorothy încearcă să reziste multitudinii de provocări. Resemnată cu statutul de fată bătrână (deşi nu e lipsită de şarm şi nici nu are o vârstă înaintată), ea suplineşte eroic numeroasele deficienţe de caracter ale sarcasticului său tată. Împacă enoriaşii jigniţi de condescendenţa irepresibilă a parohului, vizitează bordeiele săracilor, pentru a le aduce o rază de speranţă (episodul în care masează, plină de repulsie, picioarele murdare, umflate şi vineţii ale doamnei Pither rămâne antologic) şi duce povara facturilor neplătite la timp de harpagonicul ei tată (îl ocoleşte, de pildă, pe măcelar cu dibăcie şireată, deprinsă pe parcursul unor ani îndelungaţi de persecuţii). Frecvent, se autoflagelează, întrucât are impresia că gândul îi fuge la lucruri păcătoase. Suportă bârfele pline de insanităţi ale doamnei Semprill şi se strecoară „diplomatic” printre „riscurile” unei relaţii „camaradereşti” cu domnul Warburton – Don Juan-ul „oficial” al târgului. În ciuda insistenţelor lui Warburton, domnişoara Hare îl respinge constant, nepunând totuşi capăt, definitiv, întâlnirilor cu el, dintr-o, pesemne, modestie a propriei condiţii… feminine. În sfârşit, inevitabilul se produce. Bărbatul o violează pe tânăra martiră care fuge în lume, căzând ulterior în pauperitate, amnezie şi pierdere a identităţii. Victimă absolută a unei lumi patriarhale meschine şi ticăloase, femeia inocentă va dormi, ca homeless person, în Piaţa Trafalgar din centrul Londrei şi va fi chiar arestată la un moment dat… Epuizată, revine acasă şi îşi reia rutina zilnică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Stângistul Orwell (cel de aici, din anul 1935, anul de apariţie a acestui roman straniu) se aşteaptă aşadar să lăcrimăm, să denunţăm injustiţia şi să ridicăm steagul revoluţiei sus, în aer. Derutant pentru cineva care, peste zece şi, respectiv, paisprezece ani, va scrie Ferma animalelor şi O mie nouă sute optzeci şi patru. Totul e bine însă când se termină cu bine. Azi putem spune, uşuraţi, că, din fericire, Orwell s-a prins la timp de marea farsă a socialismului, lucru care i-a permis să devină un mare scriitor (mai ales cu capodoperele anti-comuniste din 1945 şi 1949).
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
