LSD şi roman

Strict cultural vorbind, popularitatea scriitorului britanic Aldous Huxley (1894-1963) a venit mereu dinspre eseurile lui neconvenţionale şi dinspre cele două romane cu succes internaţional – Point Counter Point/ Punct. Contrapunct (1928) şi Brave New World/ Minunata lume nouă (1932). În primul, Huxley reactualizează o tradiţie estetică engleză, cu rădăcini victoriene, a tipologiilor aparţinătoare unui anumit moment istoric. Explorând profiluri individuale şi colective din anii douăzeci, el stabileşte o legătură intertexuală cu proza secolului al XIX-lea, fie în varianta „fiziologiei” franceze, fie în cea a „personajului-clişeu”, din canonul literar al Albionului, inaugurat prin Bleak House/ Casa umbrelor de Dickens sau The Book of Snobs/ Cartea snobilor de Thackeray. În al doilea, autorul, folosindu-se de instrumentarul artistic al distopiei, oferă o versiune apocaliptică a viitorului umanităţii. Aluziile sale transparente la revoluţia bolşevică, la excesele industrializării şi la alienarea insului (post)modern, până la atingerea stadiului de mutant identitar, uimesc şi astăzi, datorită acurateţei lor aşa-zicând „profetice”, cu atât mai mult cu cât romanul descrie inevitabila unificare a întregului mapamond sub autoritatea unui „Stat Mondial”. Cele două opere l-au transformat, practic, pe Aldous Huxley într-un scriitor universal, tradus în Europa şi Asia.

El a dobândit totodată o faimă „non-literară” în etapa lui americană (în 1937 se mută la Los Angeles, unde va locui până la sfârşitul vieţii – aici, în 1959, primeşte şi cea mai prestigioasă distincţie din cariera sa publicistică: Marele Premiu al Academiei Americane de Arte şi Litere). Puţini îşi mai amintesc totuşi că prozatorul a fost implicat într-o celebră controversă a acelor vremuri (ajunsă mai tâziu scandal american în toată regula, cu ramificaţii ştiinţifice, culturale, etice şi politice). Este vorba despre susţinerea şi folosirea celebrelor droguri LSD. Alături de un grup de intelectuali de peste Ocean (unii dintre ei, savanţi importanţi la timpul respectiv), Aldous Huxley recomandă introducerea narcoticelor în chestiune – pe scară largă – în viaţa oamenilor, prin prisma (nefundamentată ştiinţific) a efectelor lor benefice şi a unei clamate absenţe a contraindicaţiilor (se credea că LSD-ul activează palierele „blocate” ale subconştientului, determinând individul să lucreze la potenţialul lui intelectual maxim, fără a dezvolta, în schimb, dependenţă). Demonstrativ, scriitorul începe să folosească el însuşi menţionatul drog în 1955 – chiar anul în care scrie un roman, nu la fel de cunoscut precum cele două capodopere,dar, altfel, semnificativ, The Genius and the Godess/ Geniul şi zeiţa (tradus la noi în colecţia de carte străină a editurii Polirom).

Asocierea celor două momente nu e întâmplătoare. Citită parabolic, naraţiunea lui Huxley trimite la ideea iniţierii psihedelice, a schimbării de traiectorie existenţială, prin traversarea unei experienţe halucinatorii, încărcate de sensuri. Acţiunea începe în 1951, când fizicianul John Rivers – aflat într-un puseu de retrospecţie – îi povesteşte unui prieten despre întâlnirea lui cu savantul Henry Maartens (laureat al Premiului Nobel pentru Fizică), petrecută cu aproape trei decenii mai devreme, pe când naratorul era doctorand sărac, aflat în căutarea unei slujbe. Maartens îl angajează, pe bani puţini, ca asistent în laboratorul său de cercetare atomică. În plus, îi oferă şi posibilitatea de a locui la el acasă (iniţial, aranjamentul este făcut pentru o perioadă scurtă, în care Rivers ar fi trebuit să-şi găsească locuinţă, apoi, la insistenţele lui Maartens şi a soţiei lui, Katy, ambii deja ataşaţi afectiv de tânărul protagonist, înţelegerea ajunge permanentă). Intrarea lui John în casa lui Maartens are certe conotaţii epifanice. Spaţiul în cauză pare când exotic, când morbid, purtând, în ansamblu, amprenta unei sugestii a descompunerii graduale. John se simte atras (impuls reciproc) de Katy, soţia lui Henry (mult mai tânără decât profesorul aflat la al doilea mariaj), însă trezeşte şi interesul (devenit, ulterior, obsesional) al fiicei profesorului, Ruth, în vârstă de cincisprezece ani (o artistă neînţeleasă, respinsă anterior de un jucător de fotbal, de care se îndrăgostise nebuneşte).

Maartens, regizorul din umbră şi scenograful ocult al poveştii, rămâne, aparent, opac la complicaţiile emoţionale dezvoltate de cobaii săi. În realitate, nu putem să nu-l bănuim pe el a fi maestrul (bun-rău) al „ceremonialului”. Inocent, Rivers se lasă aruncat în mrejele unei lumi ficţionale, mişcându-se pe un palier suspendat, unde halucinaţia şi ambiguitatea funcţionează ca reguli principale şi experimentând, prin urmare, o narcoză iniţiatică. Viciul personal (dependenţa de LSD) îi prilejuieşte lui Aldous Huxley scrierea unui roman psihedelic. Mă întreb dacă nu e acesta drumul fiecărui efort creator? De a transfigura adică imperfecţiunea vieţii până la obţinerea perfecţiunii alegorice.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi