Caută 
4 MIN
Video
Șefa Centrului pentru Jurnalism Independent, Ioana Avădani, a vizitat Iranul. Ea a relatat în mai multe episoade experiența sa, iar cea mai recentă postare de pe pagina sa de Facebook se referă la viața de zi cu zi sub regimul teocratic, la drepturi și libertăți. Redăm câteva pasaje din textul postat de Ioana Avădani.
După atâta încântare și chiar salivare, a venit momentul să scriu în memoriile mele persane și despre elefantul din încăpere: viața sub un regim autocratic. Teocratic, mai corect spus. (…)
Pe stradă, chiar și de Ashura, oamenii poartă tricouri – negre, cum cere tradiția – cu trupele lor favorite (de la Rolling Stones la Iron Maiden), la orice chioșc ("kushk", remeber? 🙂 ) sau restaurant poți găsi "pepsi" – care este folosit ca denumire generică pentru ceea ce noi numim "cola" – poate fi Pepsi, poate fi Coca Cola, produse local. Familiile își încurajează copiii să învețe (plătesc ore private) și să exerseze conversația în limba engleză cu străinii. Grupurile de americani, britanici și canadieni nu au voie să umble neînsoțiți de ghid. Pentru alte naționalități, restricția nu se aplucă. Noi am putut umbla unde am vrut, când am vrut – nu trebuia decât să anunțăm că plecăm (să nu ne aștepte restul lumii), nu unde.:)
Ni s-a oferit, discret, alcool – un soi de moonshine dublu distilat de rodie, făcut în spatele casei. Da, alcoolul este interzis, nu îl poți comercializa și nu îl poți consuma în public, dar la tine în casă poi face ce vrei. Într-o țară care are uriașe recolte de fructe, fermentarea/distilarea sunt o chestiune de când, nu de dacă. Iar alambicurile de aramă pentru distilarea apei de trandafiri sunt peste tot. Ni s-au oferit și chestii de fumat – că doar e unul dintre liderii modiali. Pe stradă, mi s-a întâmplat seara să simt miros de "iarbă".
Singura obligație pe care nu am văzut-o niciodată încălcată este cea impusă femeilor de a umbla cu hijab (capul acoperit). Chair dacă vălul nu este negru și este purtat (mult) mai spre ceafă, sprijinit cochet de un coc (practica se numește baddhi-jab), chiar dacă are toate culorile pământului și e transparent, el este acolo, tot timpul. (…)
Femeile sunt prezente în viața publică. Sunt pe stradă, în parcuri, la recepțiile hotelurilor, în magazine, în trafic. Pot circula singure și aparent fără restricții. Numărul femeilor din univeristăți îl depășește pe cel al băieților, ceea ce creează probleme demografice: se căsătoresc mai greu sau deloc, scade rata natalității. În urmă cu câțiva ani, formau peste 40% din numărul angajaților. Machiate, cochete, cu operații estetice, "tunate", glitzy – sau, dimpotrivă, înfășurate în negru și cu privirile plecate, sunt parte vizibilă a societății.
Islamul shiit acceptă două tipuri de căsătorii: una permanentă, dar și una temporară, "muta", care poate dura de la câteva ore la 99 de ani. Cuplurile necăsătorite nu pot sta, de exemplu, în aceeași cameră de hotel. Dar dacă vrei un weekend cu iubi, pui de o muta (se semnează o declarație) și pe aici ți-e drumul. Poți avea câte Muta vrei. Un pic de ipocrizie, nu? Sau flexibilitate?
La căsătoria permanentă este mai complicat. Se negociază un acord prenupțial prin care soțul (care poate divorța oricând vrea el) se obligă să plătească soției o sumă de întreținere, fixă, numită mahriyeh. Suma nu se plătește decât în caz de divorț. De regulă, familiile fetelor insistă ca mahriyeh să fie cât se poate de mare și evaluată în monezi de aur sau în proprietăți, din cauza devalorizării banilor. După câte ne povestea ghida, ea însăși divorțată, a obține de la fostul soț plata mahriyeh este o aventură, nu întotdeuna încununată de succes. În caz de divorț, copii sub 7 ani pot rămâne cu mama, din rațiuni emoționale. Peste 7 ani și până la maturitate, custodia revine tarălui. În cazul în care tatăl a decedat sau e incapabil să întrețină copiii, aceștia revin mamei sau familiei tatălui. (…)
Zicând acestea, Șherezada văzu cât ditamai pogonul de postare a scris și, sfiioasă, se opri, că mai e și mâine zi. (Va urma)
Citiți relatarea integrală pe Facebook.
