Lupta împotriva extremismului, pentru salvarea democrației

Între două vizite, cea din Africa și cea din Dubai, la marele show climatic, președintele Klaus Iohannis a considerat absolut necesar să ne avertizeze, în discursul de Ziua națională, asupra pericolului la adresa democrației noastre reprezentat de extremism. E o retorică la modă în Occident. Peste Ocean, Joe Biden face adesea trimitere la „extremiștii MAGA” ai lui Trump care ar amenința democrația din Statele Unite (dacă ne luăm după cifrele de la ultimele alegeri ar fi peste 70 de milioane!). Dar și în Europa unde partide etichetate drept „extremiste” fie au câștigat alegeri, ca în Olanda sau anterior în Suedia și Italia, fie au crescut spectaculos în sondaje ca acum în Franța sau Germania.

În discursul de acceptare a prestigiosului Premiu pentru Pace al Târgului de Carte de la Frankfurt, găzduit de biserica istorică St. Paul, scriitorul britanico-indian Salman Rushdie vorbea despre faptul că în acest moment pacea pare mai degrabă o fantezie și că de cele mai multe ori combatanții nu se pot pune de acord nici măcar în privința înțelesului cuvântului „pace”. Pentru Ucraina înseamnă mai mult decât încetarea ostilităților, înseamnă restaurarea controlului asupra teritoriilor pierdute și garanții în privința suveranității sale, în timp ce pentru Rusia înseamnă capitularea acesteia și recunoașterea pierderii definitive a acestor teritorii.

Cam așa se întâmplă și cu sintagmele de acum încetățenite din vocabularul politic: pericolul extremismului, salvarea democrației. Distanța dintre realitate și discurs este nu rareori una considerabilă. E drept, sunt și cazuri în care există accente extremiste, de pildă în cazul AfD din Germania, dar pe de o parte ideea că aceste partide ar amenința democrația este discutabilă în condițiile în care în toate aceste țări există structuri instituționale solide care pot împiedica fără probleme astfel de derapaje. Iar pe de altă parte, ele câștigă teren pentru că actualele guvernări și partidele tradiționale ignoră complet, de multă vreme, chestiuni extrem de importante pentru majoritatea populației, precum politicile în domeniul migrației.

În cazul României, AUR a exploatat, din poziția unui partid anti-sistem care nu a fost niciodată la guvernare, uzura celorlalte formațiuni, dar și faptul că acestea au lăsat complet liber spațiul de dreapta. În realitate nu am avut niciodată în România partide cu adevărat de dreapta, poate cu excepția fostului UFD. S-a folosit această etichetă doar din perspectiva poziționării anti-PSD. Asta face și acum USR, în mod ridicol însă, pentru că este vorba despre cel mai de stânga partid de pe eșicherul politic autohton. Cum poți să te descrii drept partid de dreapta când o elimini de pe listele de la europarlamentare pe Elena Lasconi pentru că a votat DA la referendumul în favoarea familiei tradiționale? Până de curând asta nu a contat. Însă când au devenit tot mai vizibile și mai frecvente presiunile ideologice progresiste venite de la Bruxelles, motiv pentru care în toată Europa majoritatea temelor electorale majore s-au mutat din zona economică către cea culturală, situația s-a schimbat. La fel, alegătorii se așteaptă să existe o opoziție și față de politici precum cele climatice radicale emanate de la Bruxelles cu implicații negative în privința securității energetice și competitivității economice. Așa că atunci când celelalte partide evită complet aceste subiecte ei se îndreaptă către AUR.

Dar dacă e să vorbim cu adevărat despre problemele actuale din democrațiile occidentale, nu de cele inventate, acestea vin din cu totul altă direcție. Chiar de la cei care se declară permanent preocupați de „salvarea democrației”. O primă constatare e că în realitate alegerile în sine, elementul definitoriu într-o democrație care asigură controlul poporului asupra guvernanților, contează tot mai puțin. Marea majoritate a deciziilor sunt luate de organisme, de structuri birocratice, nu de către cei aleși. Un exemplu este chiar Comisia Europeană. Aceste structuri influențează adesea și multe dintre deciziile luate la nivel politic. Iar dacă modificările votate recent în Parlamentul European privind modificarea tratatelor UE vor ajunge să fie implementate atunci statele membre din Uniune, sigur, mai puțin cele influente, ca Germania sau Franța, vor ajunge să aibă un statut similar în mare cu cel al unor consilii județene, marea majoritate a puterii urmând a fi concentrată la Bruxelles.

Într-un dialog cu fostul vicepremier australian, John Anderson, Konstantin Kisin, co-fondatorul unui podcast foarte popular din Marea Britanie, TRIGGERnometry, făcea trimitere la o discuție dintr-un bar din America cu Steve Hilton, un fost consilier al lui David Cameron, în care acesta i-a povestit despre dificultățile enorme în implementarea unor politici față de care birocrația din guvernul de la Londra este ostilă. „Am auzit exemple mult peste cele din cunoscutul serial de televiziune BBC «Yes, Minister»”, spunea Kisin.

Am avut relativ recent astfel de exemple, după masacrul Hamas din Israel, când funcționarii din câteva ministere britanice pur și simplu au refuzat să arboreze, în semn de solidaritate, steagul Israelului. Spre comparație nu au existat obiecții similare atunci când a fost arborat steagul Ucrainei. Vedem aici comuniunea dintre stânga progresistă și o parte deloc neglijabilă a comunității musulmane explicit pro-Hamas, nu doar din Marea Britanie, ci și din Europa și America. Şi chiar recent, cotidianul The Telegraph scria că birocrația din guvernul britanic a torpilat constant politica premierului Rishi Sunak în materie de imigrație.

În marea sa majoritate aparatul birocratic, elitele culturale, cele din mediul academic și mass-media, din zona corporațiilor au o agendă ideologică și de interese proprie, în bună măsură în dezacord cu cea a populației. De aceea chestiuni ca politica de imigrație sau „agenda verde” rămân în funcțiune indiferent de ceea ce crede și vrea omul de pe stradă. Așa se explică de ce în ciuda promisiunilor din campaniile electorale oamenii politici nu pot adesea să le implementeze, chiar și atunci când doresc să o facă. Un exemplu este Giorgia Meloni din Italia a cărei marjă de manevră în relația cu Bruxellesul este extrem de redusă din cauza deficitului public masiv al țării și a apartenenței Italiei la zona Euro pentru că oricând s-ar putea confrunta cu sancțiuni financiare.

Într-un comentariu publicat în Wall Street Journal se scria că „puterea este exercitată în mare parte de birocrați de carieră care nu trebuie să dea socoteală. Noțiunea de «stat profund» nu este un subiect de discuție conspiraționist, ci o realitate politică evidentă”. Se făcea trimitere la situația din Statele Unite, dar lucrurile nu arată foarte diferit în Europa. „Este timpul ca elitele să se ridice împotriva maselor ignorante”, scria jurnalistul James Traub, de la New York Time Magazine, în 2016 în revista Foreign Policy. Era un indiciu explicit în privința modului de a gândi existent la nivelul elitelor. „Am spus «ignorant»? Da, am spus. Este necesar să spunem că oamenii sunt amăgiți și că sarcina conducerii este de a împiedica asta”, mai spunea Traub. „Prea multă democrație omoară democrația”, se scria și într-un alt articol publicat în 2019 publicat de ziarul publicația The Bulwark. Or, din acest punct de vedere digitalizarea pe scară largă a economiei, a sistemului bancar, a întregii vieții sociale, oferă un instrument extrem de eficient de exercitare a controlului extins asupra populației. China, prin sistemul de credite sociale, a dus la perfecțiune acest demers. Însă, într-o manieră soft, se fac pași pe această direcție, și în Occident.

Un exemplu recent este maniera în care Bruxellesul vrea să supravegheze conținutul online. Comisia Europeană a cerut statelor membre ale Uniunii Europene să „accelereze” competențele de cenzură online ale blocului în temeiul Legii privind serviciile digitale (DSA). Intrată în vigoare în luna august în cazul social media, precum X și Facebook, DSA impune acestor platforme să aplice cenzura impusă de UE pentru conținutul online pe care CE nu îl aprobă. Forma finală a legislației urmează să intre în vigoare în februarie 2024, dar Bruxellesul cere statelor membre să devanseze efectiv această dată prin punerea în aplicare „informală” a unor măsuri prevăzute în DSA.

Printre acestea se numără numirea unor autorități la nivelul statelor membre cu atribuții pentru punerea în aplicare a sistemului de cenzură al UE. „Comisia încurajează statele membre să desemneze încă de pe acum o autoritate independentă care să facă parte dintr-o rețea de potențiali coordonatori de servicii digitale, înainte de termenul legal de 17 februarie 2024”, se arată într-un comunicat de presă al CE.

În acest context, Ursula von der Leyen le transmite acestora că trebuie intensificată rapid lupta împotriva conținutului online ilegal și terorist.

Problemele de fond apar atunci când trebuie lămurit ce anume este conținut digital „ilegal” și cine sunt cei abilitați să hotărască asta la Bruxelles și în cadrul viitoarelor organisme naționale. Sigur, și birocrația de la Bruxelles, și autoritățile americane vin cu justificarea că în acest fel „apără democrația” care se află sub asaltul unor forțe ostile. Însă sub acest paravan se poate acționa și asupra actorilor, vocilor incomode din societate, într-o combinație în care structuri guvernamentale și altele din mediul privat, din zona Big-Tech, acționează în comun, de o manieră opacă. De pildă, zilele trecute, blogul profesorului Vasile Astărăstoae, unul destul de popular, a fost suspendat, fără nici o explicație, de către Word Press. Ce poți face într-o astfel de situație? Mai nimic, nu ai cu cine discuta, nu ai practic nici o cale de apel!

În The Tablet, Jacob Siegel analizează maniera în care operează un astfel de aparat de cenzură, în teorie pentru „combaterea dezinformării”, eufemismul pentru „securitate politică”. Acest deziderat a fost adus în discuție cu regularitate, începând din 2016, după alegerea lui Trump, ceva ce necesită dezvoltarea unei strategii „a întregii societăți”. Războiul împotriva dezinformării a căpătat statutul unei „mari cruciade morale” pentru „salvarea democrației”.

Complicațiile apar atunci când sub stindardul luptei legitime împotriva unor amenințări reale, de pildă maniera în care TikTok a devenit un instrument extraordinar de eficient în campaniile de îndoctrinare cu impact sever asupra tinerei generații, dar și alte inițiative destabilizatoare online de care sunt responsabile puteri străine ostile Occidentului, se acționează împotriva unor adversari politici etichetați nejustificat drept „extremiști” sau împotriva unor critici legitimi ai unor politici guvernamentale, precum cele din perioada pandemiei. Critici care s-au dovedit ulterior perfect valabile, dar care la vremea respectivă au fost discreditate, din păcate cu largul concurs al mass-media, și a căror distribuție a fost blocată în mediul online în urma unor presiuni a autorităților.

Un exemplu relevant dat de Siegel este episodul legat de o nou creată organizație, Hamilton 68, care susținea în 2017 că a descoperit sute de conturi afiliate la Rusia care ar fi infiltrat Twitter pentru a semăna haos și a-l ajuta pe Donald Trump să câștige alegerile. „Nimic din toate acestea nu era adevărat”, spune Siegel. „După ce a analizat lista secretă a lui Hamilton 68, Yoel Roth, ofițerul de securitate al Twitter, a recunoscut în privat că firma a permis ca «oameni reali» să fie «etichetați unilateral drept marionete rusești fără dovezi sau recurs».”