Minciuni de decembrie

Cum firesc e să ne întrebăm ce anume le-a împiedicat să iasă la iveală mai devreme, şi nu după atâta amar de timp. Cert este că dăinuie îndoiala de „revoluţia” de la care, iată, au trecut treizeci de ani: şi asta pentru bunul motiv că pe valul de revoltă şi greaţă-„rod” al ceauşismului au urcat „emanaţii” lui Iliescu. Şi succesorii, continuatorii liniei lor, din păcate. Nu s-au înşelat deloc cei care au vorbit încă de timpuriu de „raţia de libertate” primită de Crăciun şi de „confiscarea revoluţiei” şi mai tot ce le-a urmat, prin ani, n-a făcut decât să le confirme şi să le adâncească spusele, semnalele prompte, de trezire, deschidere a ochilor, din vreme, la toate câte începuseră deja să miroasă a măsluire.

Nici nu era greu de detectat semnele de fals istoric, care nu numai că proliferau, acumulându-şi inevitabilul efect de dumerire retroactivă, dar pe măsura distanţării în timp tocmai notele false, în accelerată creştere, ale propagandei impostorilor arătau cel mai bine, involuntar bumerang, batjocura de fond a cârdăşiei care încăleca ţara, culmea, mimându-se preocuparea pentru libertatea noastră şi beneficiile democraţiei, dar aşa cum le înţelegeau ei, trăgătorii de sfori ai întregii cacealmale. Au murit oameni, sau au riscat să moară, în acel decembrie ’89 şi pentru ei a fost cu adevărat Revoluţie, chiar dacă în acelaşi timp alţii se pregăteau să culeagă foloasele unei revolte populare de al cărei spirit erau în realitate cu totul străini. „Binomul” politichieni („ciuma roşie”) – Servicii atunci s-a născut, binecuvântat tovărăşeşte, de „cu voia dv. ultimul pe listă”, Iliescu şi clica lui, avansuri făcute „băieţilor” cu ochi albaştri, actori împreună, demagogii „emanaţiei” şi aliaţii lor din acele culise care urmau să le susţină accesul la putere. Testul fundamental: împotrivirea la tot ce viza caracterul radical anticomunist al schimbărilor postdecembriste, începând cu respingerea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara (lustraţia nomenclaturiştilor PCR), o măsură-cheie care i-ar fi împiedicat pe emanaţii măsluitori să pună ei, în felul lor şi în propriul profit, bazele a ceea ce a urmat şi dăinuie şi azi: noua Constituţie, structurile statului, simulacrul de democraţie. Reversul minciunii n-a întârziat să se arate: adversitatea neascunsă, adesea de-a dreptul huliganică, faţă de partidele istorice, tertipurile grosolane menite să compromită opoziţia (Piaţa Universităţii, „elementele legionare” şi „dolarii lui Raţiu”, mineriadele comandate de la Bucureşti ortacilor mari iubitori de flori), toate atât de agresive. Brucan interzicându-i lui Coposu accesul în direct la TVR, studenţii bătuţi de minerii lui Cosma, huiduielile organizate împotriva liderilor opoziţiei şi salutate cu voioase ghionturi date de Roman lui Iliescu, toate acestea şi altele de aceeaşi teapă nu erau accidente, ci reacţii şi situări pe deplin lămuritoare privind impostura, minciunile sfruntate.

Vin încă acum, după trei decenii, să ne vorbească, în incinte academice sau de pe micul ecran, cei ce dirijau falsul, înscenările, manipularea, despre ceea ce pretind ei că a fost, despre ce ar fi făcut, chipurile, şi din ce raţiuni aşa şi nu altfel? Cine are timp să-i creadă?! Gelu Voican Voiculescu ne explică „64000” de victime drept suma rezultată din 4000 de victime reale (ale „teroriştilor” volatilizaţi) plus zecile de mii ucise prin înfometare, frig, demografia decretului ceauşist? „Estimări” tot atât de… „credibile”, cât şi „explicaţiile” cu pricina, desigur. Şi el, ca şi Iliescu, apasă pe urgenţa executării Ceauşeştilor ca să nu mai cadă nimeni împuşcat de fidelii cuplului de dictatori? Un soi de înnobilare defapt a fricii lor de ceea ce s-ar fi putut spune despre ei înşişi la un proces adevărat, şi nu un simulacru: care ar fi acuzat regimul comunist în sine, nu doar „întinarea” lui. Şi de ce nu i-a întrebat nimeni nimic despre răspunderea ce le revenea, şi pe complicii celor doi, camarila de la vârf şi docilii executanţi, prim-secretari şi „curţile” lor judeţene? De pildă, pe un Popescu-”Dumnezeu”, marele „strateg” al vomitivei propagande de zeificare a „cârmaciului” şi a „savantei”, linguşiţii „ctitori” de întunecată „epocă a luminii”, ca şi pe atâţia alţi lingăi, probabil răsplătiţi pentru retragerea lor paşnică în penumbra tăcerii.

Aşa că e de bănuit că milioane de români dintre cei cărora astfel de minciuni de decembrie încearcă să le inducă o imagine edulcorată, cenzurată pro domo sau de-a dreptul coafată narcisistic (de pildă, Roman vorbind la Iaşi despre „rolul” său în reforma economiei, complet amnezic însă la capitolul mineriade) simt o greaţă deplină de basmele impostorilor „emanaţi”, pe care, înainte de orice altceva, îi denunţă chiar obstinaţia simptomatică de a-şi mai da iarăşi, an de an, … „cu părerea”.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar