Miracolul egiptean (I)

Dacă te încumeţi să vezi Egiptul trebuie să fii pregătit pentru aventură. Ţara aceasta mai veche decât istoria şi mai bogată în amintiri decât orice alt colţ din lume, nu e o carte dechisă, ci o lume misterioasă, o suprapunere de lumi contradictorii, un amalgam uman şi de civilizaţii mărturisind despre mărire şi decădere, despre eternitate şi vremelnicie, despre iubire şi ură.

Prima impresie pe care ţi-o lasă ţara este aceea a unui freamăt uman complicat şi neaşezat într-o matcă firească. Şi cum ar putea fi altfel, când prin această punte dintre civilizaţiile Africii, Orientului şi Europei au trecut de milenii armate şi neamuri, caravane de beduini şi aventurieri grăbiţi să-şi oglindească chipurile în apele bătrânului Nil şi să-şi măsoare faptele cu faraonii, zeii şi zidirile miraculoase ale Egiptului? Şi cum să nu te atragă tainic Egiptul, cum să nu te îmbie să-l cunoşti ori să-l stăpâneşti, de vreme ce tot ceea ce a avut mai măreţ civilizaţia lumii, timp de câteva milenii s-a concentrat de-a lungul Nilului, de la Mediterană şi până în inima Africii?

Dintre toate civilizaţiile lumii, cercetate odată de către ultimul mare istoric şi filosof organicist al istoriei, Sir Arnold Toynbee, Egiptul continuă să fascineze cu aceeaşi curiozitate şi invidie ca pe vremea bătrânului Herodot, a perşilor, romanilor, iudeilor, creştinilor şi arabilor, dar şi a savanţilor din toate timpurile ori a hoardelor turistice din vremurile noastre. Deloc întâmplător şi cele 3 mari religii monoteiste ale lumii – mosaică, creştină şi islamică – trec proba de foc a istoriei tot pe pământul faraonilor. De parcă enigmaticul faraon Akhenaton, cel dintâi dintre monoteiştii lumii, i-ar fi chemat să ia aminte asupra faptului că istoria lumii şi a lui Dumnezeu cel Unic încep tot în Egipt. Toate marile căpetenii din spaţiul euro-afro-asiatic au căutat să se măsoare, timp de milenii, cu oamenii, zeii, faraonii şi zidirile Egiptului. Toţi au fost bântuiţi de obsesia de a se compara ori a adăuga ceva Egiptului, pentru ca în final să înţeleagă că nu poţi adăuga nimic acestei civilizaţii unice, că mai devreme sau mai târziu ea îi va învinge pe toţi. Ea, civilizaţia şi nu armele, a reuşit să încovoaie cerbicia lui Alexandru Macedon, a generalilor iluştri şi a împăraţilor romani, a regilor Persiei, a hoardelor barbare ori a califilor lui Mahomed. Toţi au înţeles, în final, că nu poţi fi asemenea faraonilor, că nu-i poţi înlocui nici măcar atunci când le furi însemnele puterii, înfăţişându-te asemenea lor. Nici măcar galeria sfinţilor din primele veacuri ale creştinismului, până la cucerirea arabo-musulmană nu a putut controla până la capăt spiritul şi sufletul egiptenilor. De aceea nu cred că există un alt loc în lume în care ambiţiile cuceritorilor din toate zările să-şi fi disputat cu o asemnea încrâncenare moştenirea unei civilizaţii, secol după secol, fără să reuşească să-i distrugă sufletul profund, plăsmuit în piramide, temple maiestuase, statui şi morminte cum nu s-au mai văzut. Pentru că Egiptul a investit ca nicio altă civilizaţie în nemurire, cu o convingere neegalată că istoria este despre trăinicie.

Cine poate dărâma o piramidă? Veacuri în şir, prăduitorii le-au scormonit măruntaiele, le-au furat amintirile, le-au batjocorit mumiile, însă nici cei mai zeloşi cuceritori, nici cele mai teribile arme nu au reuşit să le pună la pământ. Toţi noii veniţi s-au înclinat umili, în cele din urmă, în faţa măreţiei Egiptului. Grecii şi romanii au ridicat temple, creştinii biserici, oştile califilor moschei. Ca orice cuceritor, toţi au vrut să-şi pună pecetea propriei lor civilizaţii peste Egipt. Zeii şi faraonii au murit, oştile s-au risipit, inscripţiile au rămas mute până în vremea lui Napoleon, fără ca măreţia Egiptului să fie anihilată. Pentru că măreţia este, probabil, cel mai sigur mod de a nu fi învins de istorie. De aceea nu cred că există vreo altă civilizaţie despre care să se fi scris mai mult ori să fascineze mai tenace. Toate marile civilizaţii din arealul euro-afro-asiatic, începând cu cele elenă, elenistică, siriacă ori romană şi încheind cu cea creştină şi apoi arabă, datorează ceva esenţial Egiptului.

Din seria lungă a cuceritorilor, doar arabii s-au încumetat, însufleţiţi de mistica războiului sfânt, să disloce structura etnică a vechiului Egipt. Şi le-a reuşit, întrucât ceilalţi, fie nu au fost inspiraţi de acelaşi zel fanatic, fie au acceptat că Egiptul fără egipteni este o contradictţie în termeni. Aşa s-a ajuns ca Egiptul să intre în proprietatea cuceritorilor arabi, în vreme ce descendenţii vechilor egipteni, copţii, să ajungă o modestă populaţie creştină, de aproximativ 10% (statisticile oficiale vorbesc de doar 7%), trăind sub sceptrul ameninţării islamiştilor radicali. Şi poate că nicăieri în lume, discrepanţa frapantă dintre cuceritori şi învinşi nu are un chip mai trist decât în Egipt. Egiptenii arabi de azi parazitează o civilizaţie unică şi amintirile ei, pe care s-au străduit de veacuri să le distrugă. La prima vedere, bazaltul piramidelor, al templelor şi al statuilor i-a învins pe cuceritori. Dar materia e doar mijlocul prin care fiinţa Egiptului s-a perpetuat. Abia în vremurile mai noi arabii au înţeles că sunt stăpânii unui patrimoniu ce le poate aduce beneficii incalculabile. Iar aceasta s-a văzut cu asupra de măsură în vremea pandemiei, atunci când am ajuns şi eu în Egipt. Puţinătatea turiştilor, ţinuţi la distanţă de pandemie a făcut ca sărăcia popularţiei să devină endemică. Nu am văzut nicăieri oameni mai disperaţi de grija zilei de mâine şi mai dependenţi de banii turiştilor străini. Cei peste 100 de milioane de locuitori depind în mod ombilical de comercializarea amintirilor Egiptului. Adică a unei civilizaţii cu care nu au nimic în comun şi pe care s-au chinuit să o pună la pământ.

Mihai Dorin este istoric şi publicist