Miscăm ceva sau iar ne scoatem?

26 de medalii (11 de aur, 9 de argint, 6 de bronz) este bilanţul suprem al României la Jocurile Olimpice obţinut la Sydney în 2000, cu precizarea că avem decenţa de a neglija bilanţul din 1984, în condiţiile unei olimpiade boicotate de URSS, RDG, Polonia, Cuba, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria etc., peste 70% din mişcarea sportivă mondială. Atunci, în 2000, preşedintele Comitetului Olimpic Român, Ion Ţiriac, arăta cu degetul: „Nu vă lăudaţi degeaba, puneţi osul la treabă, că vine degringolada”. În afară de profeţia care s-a dovedit cât se poate de corectă, mare brânză n-a făcut nici fostul tenisman pentru sportul românesc, deşi în anii '90 când descinsese de prin cele străinătăţuri era perceput ca un „Deux Ex Machina” dacă nu chiar ca un Mesia. Acum, la o vârstă respectabilă, mai nou practicantul tirului la mistreţ alergător a plecat de la Federaţia de Tenis, autopropulsat acolo convins doar fiind că aplicarea ca o ştampilă a propriei imagini pe egida numitului for va salva tenisul românesc de după Simona Halep.

Să revenim la acel „11-9-6” de la răscrucea mileniului, cu onorantul loc 11 pe naţiuni. Ce a urmat? 8-5-5-5 Atena 2004 (locul 14); 4-1-4 Beijing 2008 (17); 2-4-1 Londra 2012 (31), 1-1-2 Rio de Janeiro2016 (47). Acum, la Tokyo suntem la 1-3-0 şi dacă nu face vreo minune canoistul Cătălin Chirilă, calificat în semifinale, rămânem cu acest dezolant bilanţ şi un loc pe naţiuni în jur de 40, ceea ce înseamnă un progres, nu-i aşa? Politrucii care ghidonează sportul românesc din fotolii sau din umbră, pot să-şi frece mâinile de bucurie şi să chiuie. „Uraa suntem pe drumul cel bun!”

Şi dacă, şi dacă….. Şi dacă Larisa Iordache nu se accidenta atât de rău, se bătea la titlu cu „regina bârnei”, Simone Biles, nu? (De parcă cele două chinezoaice care au îngenuncheat-o pe Simone erau doar păpuşele de decor!) Şi dacă Laura Coman nu rata calificarea la puşcă pentru două focuri, ar fi câştigat titlul, nu-i aşa? (De parcă finala era o joacă, calificarea e baza!)Şi dacă fotbaliştii băteau modesta echipă din Noua Zeelandă, oastea de strânsură a lui Mirel prindea podiumul, nu-i aşa? (De parcă Mexic sau Japonia erau surcele.) Şi dacă, şi dacă, şi dacă…

Concluzia care se trage la cald: am rămas cu ideea că doar canotajul e baza. Trei din patru, că onorabila doamnă Brânză-Popescu se va retrage. Deşi s-ar putea zice că şi în canotaj se putea mai mult, dar să nu ne urâm cu binele. Dar Olimpiada e Olimpiadă şi nu-ţi ies chiar toate, cum n-a ieşit nici chiar în 2000. Şi acolo au fost medalii ratate.

A doua concluzie: luminiţa din bezna olimpică românească a fost David Popovici, un băiat de 16 ani, care n-a apucat nicio medalie, să se laude Novak şi Cîţu cu ea, dar s-a dovedit o uriaşă speranţă, mai mare decât Robert Glinţă, uşor copleşit de debutul olimpic. Puţin arogant, cum îi stă bine unui adolescent de valoare, David este încântat de confruntările cu Dresel, Chalmers, Kolesnikov şi alţii, le arată mănuşa, provocându-i obraznic.

Fenomenul Popovici ne dă speranţa că în domeniul nataţiei nu va fi singular, că David va crea emulaţie, aşa cum s-a produs şi la gimnastică, după Nadia. Pentru că, pe lângă puzderia de şefi de federaţii care nu ştiu decât să ceară, cu pumnul în masă sau cu mâinile împreunate, Camelia Potec şi Elisabeta Lipă de la canotaj mai ştiu şi altceva: că TREBUIE S| FACEM ŞI NOI CEVA. Nataţia românească nu înseamnă doar Popovici şi Glinţă, ci şi bazine de concurs şi de antrenament, antrenori calificaţi, costume moderne şi multe altele.

Mai mult, mentalitatea noastră tradiţională gen „ne scoate X” trebuie să  sucombe. Nu poate să „ne scoată” nici Popescu, nici Larisa, nici Halep, nici Neagu. Ana a pierdut finala pentru o clipă, numai una, de neatenţie, nu din cauza subfinanţării (ministrul a avut dreptate, dar un gentleman nu trebuia s-o spună. O finanţare decentă ar fi dus, poate, la sportivi calificaţi la toate armele, inclusiv echipe). Larisa trebuia să aibă înlocuitoare de nivel apropiat, Simona Halep trebuia să creeze emulaţie ca Năstase pe vremuri, iar jocul naţionalei feminine de handbal nu trebuie să însemne doar Cristina. Pentru aceasta, trebuie un proiect pe care (mai sus nenumitul) ministru ni-l tot vântură. Nu neapărat pe model unguresc sau sloven, ci pe model românesc, care să ne amintească de Sydney 2000.

Următoarele Jocuri Olimpice vor avea loc peste trei ani, la Paris. Vom arăta lumii că se mişcă oarece în sportul ăsta pricăjit, sau ne scoatem ca de obicei?