Caută 
1 MIN
Nu am făcut un secret din faptul că sunt regionalist. Mai mult, vreau ca discursul regionalist al moldovenilor din partea apuseană să se articuleze şi să capete consistenţă, pentru că doar aşa vom fi capabili să ne susţinem interesele regiunii noastre într-o construcţie naţională mai etică şi mai echitabilă din punctul de vedere al arhitecturii teritoriale şi al politicilor regionale.
Însă, spre deosebire de regionaliştii ardeleni sau bănăţeni, ce au ajuns deja la o oarecare maturitate a discursului, va trebui să facem eforturi suplimentare, din cel puţin două motive. Primul ar fi că unei periferii mai înstărite îi e mai lesne să-şi articuleze un discurs regionalist, prin care să-şi arate nemulţumirea faţă de guvernanţa centrală, indiferent dacă se bazează, sau nu, pe realităţi obiective. De ce? E uşor să susţii că participi cu mai mult la prosperitatea României decât primeşti! Cel de-al doilea motiv e legat de existenţa celei de-a doua Moldove! Să le luăm pe rând.
Deşi în mare parte rudimentar, discursul regionalist ardelean e simplu şi percutant în rândul locuitorilor transilvăneni, care-şi reconstruiesc cu succes teritorialitatea. Acesta se bazează pe multiculturalitate şi, mai ales, pe hărnicia ardelenilor şi bănăţenilor. De multiculturalitatea înrădăcinată în matricea identitară nu mai poate fi vorba în Moldova, o regiune omogeneizată, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult, mulţi dintre noi consideră o virtute această stare de fapt. Probabil, un reper al provincialismului nostru, care alături de celelalte mecanisme distructive ale teritorialităţii noastre regionale au alimentat o veritabilă lene a comunităţilor locale.
Hărnicia e virtutea cel mai des invocată de toate comunităţile, indiferent de scara la care le privim (de la cea locală, la cea regională sau naţională) sau de localizarea lor în teritoriu. Totul e să fim eficienţi în hărnicia noastră! Aceasta e calitatea cel mai uşor de introdus în ecuaţia reteritorializării ardelene. Dovadă stau datele economice, care cresc într-o manieră spectaculoasă în dreptul judeţelor occidentale ale României.
Relativul succes economic al regiunilor occidentale ale României se bazează însă pe o conjunctură teritorială favorabilă investiţiilor străine, care reprezintă sursa principală a creşterii economice. Acestea se localizează în zonele cu cea mai mare accesibilitate la inima economică a UE. Un teritoriu naţional căruia îi lipseşte infrastructura de transport banală (autostrăzile, de exemplu) va avea ritmuri diferite de creştere, bazate pe proximitatea faţă de zona centrală a Europei. În România, distanţa faţă de cele mai apropiate capete ale reţelei europene de autostrăzi, care se află, cu excepţia judeţelor Arad şi Timiş, în Ungaria, a jucat în ultimii ani rolul de filtru al marilor investiţii.
Trebuie să precizăm că acest gradient structural al dezvoltării pe vectorul vest-est nu funcţionează doar în cazul României, ci e valabil pentru toate statele est-europene. Însă, în statele care şi-au rezolvat conectarea tuturor regiunilor la autostrăzi, ecartul de dezvoltare între vest şi est tinde să se atenueze. Este şi cazul Ungariei vecine, care, în decembrie 2005 şi în decembrie 2006, a finalizat cele două autostrăzi principale ale Alföld–ului (Câmpia din estul statului maghiar), realizând joncţiunea Szeged-ului, prin Kecskemét, respectiv a oraşelor Nyíregyháza şi Debrecen cu Budapesta. Mai ţineţi minte că în primii ani de la intrarea României în UE, foarte mulţi oradeni şi-au cumparat case în Ártánd şi Biharkeresztes (două localităţi apropiate de graniţa cu România, care se depopulau într-o manieră agresivă), pentru că acolo erau mai ieftine decât în ţara noastră!? Acest fapt putea fi considerat un reper al sărăciei estului Ungariei vremii în raport chiar cu unele zone din România, ce-i drept urbanizate. Nu mai e cazul să le plângem de milă oraşelor din Alfold. În anii imediat următori au apărut şi marile investiţii: Mercedes – la Kecskemét, Lego şi Continental – la Nyíregyháza. Şi e vorba de două oraşe intermediare, de talia Botoşanilor.
Chiar dacă ne-am limita doar la aceste exemple şi tot ar fi suficient să ne facem o idee despre forţa de atracţie a unui teritoriu deservit de o infrastructură modernă. Şi din această cauză vrea Moldova autostrada sau autostrăzi, mai degrabă: A7, cea care urmăreşte, în linii mari, valea Siretului, realizând joncţiunea dintre sudul ţării cu nordul Moldovei şi A8, care va lega Iaşul şi aşezările Moldovei de Ardeal prin zona mediană a regiunii noastre. Ambele relaţii au avantajul că pot deveni sectoare deosebit de importante ale unor sisteme de circulaţie transcontinentale: A7 pe direcţia Nord-Sud, iar A8 pe Vest-Est. Ambele relaţii au fost şi sunt încă (!) ignorate de către guvernanţii de la Bucureşti, indiferent de apartenenţa lor politică.
Doar câteva cuvinte îmi mai permit întinderea articolului de astăzi şi am să le rezerv celor două asociaţii “Împreună pentru A8” şi “Moldova vrea autostradă” care au iniţiat Marşul moldovenilor către Bucureşti din 9 mai. Acestea nu sunt mişcări ale dreptei sau ale unor grupuscule anti-pesediste, cum deseori apar informaţii în media sau pe net! Cele două mişcări nu au nimic de-a face cu ecuaţia politică actuală! Cei neîncrezători ar trebui să facă un mic efort şi să se detaşeze de modelul conflictelor meschine de la Centru! Noi suntem Periferia! Regiunea care trebuie să confirme! Iar dincolo de haţişurile reteritorializării regionale, ce trebuie învinse, avem nevoie de legături între noi, moldovenii, dar şi între noi (moldovenii) şi regiunile româneşti şi europene. Cele două asociaţii civice par a fi germenii unor mişcări regionaliste autentice!
Despre ghinionul existenţei celei de-a doua Moldove, mult mai teritorializată decât cea a noastră, şi despre cum va fi necesar să ne articulăm discursul regionalist în raport cu aceasta, pe data viitoare!
George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
