Muzică şi poezie

*

Prin anii optzeci ai secolului douăzeci, poetul Lucian Vasiliu sucea gâtul metaforei. Îşi tăia unul după altul degetele de la mâini, dar ele creşteau la loc. Ba mai mult decât atât, îi creşteau împodobite cu inele şi tatuate cu nenumărate hieroglife şi figuri de stil.

Însă nu se atingea de cele de la picioare, drept care hălăduia noaptea prin oraş.

Uneori singur, alteori alături de poetul Ioanid Romanescu, care purta o trompetă în spate prevăzută cu o aripă de alamă şi alta de bronz. Poetul Ioanid Romanescu mai avea şi un acordeon, pe care-l ascundea sub haina ponosită de la costum.

Mergeau însoţiţi de un alai de substantive şi de verbe, dar şi de cifre aflate sub semnul radicalului. Înaintând pe străzi pustii, printre sticlele goale de iaurt şi de lapte, poeţii cântau: „încet-încet se pune în mişcare maşina de cusut cuvinte” –

„ŢAC-ŢAC!/ ŢAC-ŢAC!/ încet-încet calul moare păscând/ nimicul cucereşte câmpul de lupta, şobolanul/ Bosch avansează pe scenă/ încet-încet se deschid pulpele fetelor, în somn/ încet-încet se termina ţigara condamnatului la moarte (…)/ încet-încet sunt traşi pe roată poeţii idilici”, ce obişnuiesc să sucească gâtul metaforelor şi fetelor frumoase şi chiar gâtul sticlelor goale.

Aşezându-se pe trotuar, poetul Ioanid Romanescu îşi scoase trompeta agăţată pe spate şi începu să recite, îngroşându-şi vocea, textul Către Ministerul Poeziei, care sună astfel: „Încă nu m-am desprins de o idee fixă,/ încă mai port pe ochi un bandaj de ziare,/ încă adorm cu manuscrisul sub cap/ şi visez poezia care să mă omoare.// Secrete nu am, Domnule Ministru,/ Patria-mi este singura adresă -/ chiar dacă port în cap întreagă harta lumii/ pe care o cunosc din cărţi, nu ca o stewardesă,// de-un timp sunt obosit, vederea-mi scade/ şi s-ar putea ca într-o noapte şuie/ pe sfânta masă a melancoliei/ să mi se bată mâinile în cuie,// de-aceea vreau să vin la Dumneavoastră/ – cât nu e prea târziu – şi să Vă rog:/ doar pensia lui Milton să mi-o daţi,/ să mă retrag la ţară-ntr-un bârlog,// iar dacă nu mă Veţi chema curând,/ nu-i nici o supărare – rămâne ca în tren -/ fără prea multe vorbe, ştiu să fac/ din gaură de şarpe o poartă spre Eden,// mai ştiu să dau copiilor o buche,/ să fiu grăjdar, să cânt, ba chiar să tac/ – la o adică, nu aştept răspuns -/ ne vom vedea, oricum, în următorul veac.”

Ridicându-se apoi de pe trotuar şi ştergându-şi pantalonii de praf, poeţii plecau la pescuit pe malul Jijiei.

Ce boemi!

*

Muzica lui Eugen Doga îşi trage rădăcinile, după cum mărturiseşte însuşi artistul într-un episod memorabil din volumul său de amintiri, din modesta căsuţă natală, înălţată în satul Mocra din Transnistria. Clădită din chirpici şi acoperită cu tablă, căsuţa a fost dărâmată între timp, ea a rămas însă vie în memoria artistului, schimbându-şi mereu configuraţia şi forma, ajungând la dimensiunea unui adevărat palat de cristal unde răsună o muzică divină. Pe măsura trecerii vremii, ea devenit transparentă, fiind, într-un fel, asemănătoare cu casa proiectată în imaginaţia copilului ce trăieşte, alături de tatăl său, un om al străzii, în caroseria roasă de rugină a unui automobil abandonat la marginea unei mari metropole din filmul lui Akira Kurosawa, o capodoperă, Dodes'ka-den. În fiecare dimineaţă, tatăl îi arătă copilului noua înfăţişare a casei apărute la orizont. Fiind casa izvorâtă din vis, ea e din ce în ce mai mare, din ce în ce mai strălucitoare. Casa se comportă asemenea unei prisme care descompune lumina, dar şi amintirile. Lucruri asemănătoare se întâmplă şi cu căsuţa natală a lui Eugen Doga. În faţa ei, el se comportă ca un copil. Degetul lui Dumnezeu îi arată în fiecare zi o altă casă. Imensă precum cerul încununat de un curcubeu. Imaginea îmi aduce aminte nu numai de filmul lui Kurosawa, ci şi de filmul lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan. Şi Eugen Doga a prins anii grei ai războiului. A prins şi perioada deportărilor. Copilul Doga se juca târându-se prin tranşeele unde mirosea a praf de puşcă şi unde găseai cartuşe, grenade şi mine nedezamorsate. Acolo, în căsuţa aceea de chirpici a ascultat ropotul ploii pe acoperişul de tablă. Mai târziu când a compus simfoniile sale le-a ascultat din nou. Acolo a dezmembrat acordeonul primit cadou şi tot acolo, din sârmele şi cutiile găsite în tranşee a înjghebat un aparat de radio. Oriunde l-au purtat paşii, Eugen Doga a avut în viaţă şi în muzică un reper, căsuţa sa natală. Acolo paşii săi s-au prefăcut în note muzicale.

*

La Editura Charmides din Bistriţa Năsăud a apărut un nou volum de versuri intitulat „Introducere în poezie”, semnat de Ion Mureşan. Ion Mureşan a publicat de la data debutului, şi până la Introducerea în poezie, trei volume de versuri, Cartea de iarnă, Cartea Românească 1981, Poemul care nu poate fi înţeles, Ed. Arhipelag, Tg. Mureş, 1993, şi Cartea Alcool, Ed. Charmides, 2010, fiecare dintre ele fiind primite cu mult entuziasm de critica noastră literară, mai veche şi mai nouă.

Poezia sa cu accente vizionare îşi găseşte recul şi în recentul volum apărut la Charmides. Cartea, însoţită de 8 gravuri semnate de Mircia Dumitrescu, ni se înfăţişează ca o suită de tablouri vivante în care personajele venite din diferite medii îşi contemplă propria lor descompunere datorată atât abuzului de alcool, cât şi a unei imaginaţii debordante, ce se revarsă din interior în exterior, precum spuma dintr-o halbă de bere colorată.

Desigur, gravurile realizate de Mircia Dumitrescu, decupate parcă din bezna interioară, accentuează stările halucinatorii prin care trec personajele poemelor lui Ion Mureşan, care seamănă însă cu tablourile unor mari pictori naivi, ce amintesc prin luxurianta imagistică şi distorsiunea culorilor atât de Rousseau Vameşul, cât şi de tablourile groteşti ale lui Valentin Gubarev.

Iată cum sună, de pildă, unul din poemele sale de dragoste: „Lasă-mă/ dezbrăcat în pielea goală/ să stau în genunchi în faţa ta şi/ lasă-mă să bag sub rochia ta şi acolo/ să fumez un pachet de ţigări./ Să fumez şi să descriu/ cu voce tare/ ca şi cum aş vorbi la radio/ cum fumul ieşit din plămânii mei/ îţi încolăceşte pulpele şi genunchii şi coapsele/ şi cum picioarele tale albe/ se fac ruginii./ Iar când rochia ta începe să vibreze/ ca un mare difuzor, tu/ crezând că ceea ce vorbesc eu sub rochia ta/ se transmite la radio,/ în toată ţara,/ să prinzi între degete un nasture/ şi să-l răsuceşti ca pe un buton,/ ca să dai mai încet volumul vocii mele./ Oho, lasă-mă să-ţi scot din piciorul drept pantoful ca pe o scrumieră, să-l umplu de scrum şi chiştoace/ (…) O, minunată privelişte:/ o femeie în rochie roşie, desculţă la un picior/ şi un bărbat în pielea goală, ţinându-se de mână,/ tăcuţi,/ păşind ezitant, păşind prudent prin aer/ ca şi cum ar coborî pe o cărare de munte.”

Tabloul acesta îmi aduce aminte de o scenă memorabilă din romanul „Toba de tinichea” a lui Gunter Grass, în care un evadat, fugărit de poliţişti, se ascunde sub fustele largi ale unei culegătoare de cartofi, şi în timp ce oamenii legii îi iau un scurt interogatoriu femeii aflate pe câmp, bărbatul scund ascuns sub fuste îi face un copil.

Felicitări, Ion Mureşan. Volumul tău e o încântare şi pentru ochi, şi pentru minte, şi pentru suflet.

*

Ştim foarte puţine lucruri despre poezia, filosofia şi religia persană. Azi cultura occidentală e atât de departe de idealurile vechii civilizaţii iraniene, încât, dacă stăm să privim în urmă, fără să vrem ne dăm seama că Orientul, prin curentele spirituale pe care le-a cunoscut, prin frumuseţea şi echilibrul fondului şi a formei, a atins apogeul spiritualităţii într-un timp în care în Europa viaţa spirituală încăpuse pe mâna inchiziţiei.

Sufismul, de pildă, respingând teza inaccesibilităţii lui Dumnezeu, punea în centrul vieţii religioase, iubirea reciprocă dintre Dumnezeu şi oameni. Influenţat de mai multe religii orientale, budism, zoroastrism, hinduism şi altele, sufismul propaga ideea apropierii de Dumnezeu prin cunoaştere mistică, prin iubire şi asceză.

Prin frumuseţea trăirii spirituale, sufiştii ne amintesc de pustnicii din Pateric. Numai că doctrinele pustnicilor puneau pe primul plan asceza. Asceza până la mortificare. Sufiştii vedeau iubirea prezentă în orice loc în care realitatea cerească prin contemplaţie şi trăire se contopea cu fiinţa umană.

Desigur, sufismul nu a fost scutit de excese în lumea musulmană. Dar nu a atins rigiditatea şi atrocităţile comise în masă, în numele credinţei, în lumea occidentală, în special în lumea catolică, din aproximativ din aceeaşi perioadă istorică.

Dar să nu divagăm, să ne întoarcem la poezii. Marii poeţi ai Persiei au fost influenţaţi de sufism, dar s-au ferit să-i respecte „cu sfinţenie” dogmele. E suficient să citim versurile lui Omar Khayyam, ale lui Hafez ca să ne dăm seama că primau dragostea şi bucuria de a fi în lume. După cum prima înalta spiritualitate morală.

Iată, de pildă, cum apare aceasta în Golestan (Grădina florilor) în viziunea lui Saadi:

„Un persan, dormind, văzu în vis un padişah râzând în rai, iar în iad, pe un derviş plângând.

– Cum urcat-a, oare, padişahul în tării, şi dervişul cum s-a prăbuşit? Noi ne-nchipuiam să fie altminteri.

Şi-atunci un glas venit din alte lumi răspunse:

– Şahul acesta a îndrăgit dervişii, şi de aceea s-a înălţat în rai, iar dervişul a stat

cu padişahii, de aceea sufletul lui a coborât în iad.”

Câtă lumină, câtă frumuseţe ascund aceste versuri scrise în ritm prozaic.

Dar şi ritmul acesta cuprinde înlăuntrul lui nu numai înţelepciune, ci şi muzică divină.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist