Necesara deprozaizare

 Pentru că a trecut deja destulă vreme de când nu puţini dintre autorii înşişi, ca şi dintre critici, şi-au făcut dintr-o atare „prozaizare” o temă favorită, şi nu doar cu elogii, în crescendo, aduse prozaizării postmoderne a poeziei, dar chiar cu aerul reliefării unui „imperativ” al… sincronizării: că, pasămite altminteri eşti învechit, expirat, etc. O modă, o „epidemie”, o prejudecată? Oricum, cu certitudine, o realitate ale cărei rădăcini merită scoase la iveală fără parti pris–uri de niciun fel, cântărindu-i, cu nuanţările cuvenite, nu numai eventualele rodnice valenţe, ci şi reversul de pierderi prin exces.

Poezia a fost mult timp cvasi-definibilă şi prin vers, prin efectul său de înnobilare estetică a limbajului artei ei: structuri muzicalizate astfel, arhitecturi ce conjugă „culoarea” şi tonalitatea unei fluenţe fonetice, de o anumită dominantă sugestivă şi atmosferizatoare, cu organizări de ordinul unor cadenţe ritmice. S-a mizat aşadar, decisiv, tocmai pe ceea ce i se opunea prozei. Şi acest atuu doar al ei nu e altul decât versul, acea „lungă ezitare între sunet şi sens” (Paul Valery), premisa de orgoliu aparte, al unei expresii înălţate deasupra comunicării obişnuite (instrumentală, previzibilă): le haut langage. Dar şi de o nobleţe a densei sinteze de melos şi reflexivitate sugerată: cea pe care o caută mereu cititorul de poezie, în climatul special al unei lecturi ce stă sub semnul seducţiei învăluitor-incitate de cristalizări verbale „abia-nţelese, plină de-nţelesuri”.

O răspântie a unei alegeri care nu e deloc una strict (şi strâmt) „tehnică”, pentru că, pe această cale, vorbindu-ne prin vers, poezia ne introduce, încă din prag, de la primele acorduri, în spiritul receptării lirice a raportului existenţei cu „lumea”, al unei percepţii de difuză vibraţie a sublimării conştiinţei „trecerii”, a timpului – durata trăită, în frumuseţe. Poetul autentic nu cade niciodată la nivelul degradat al unui versificator, oricât de abil ar fi acesta, deşi versifică, dar nu artizanal, nu cu vreo dexteritate de meşteşug al „ambalajului” lexical în ceea ce scrie, ci supunându-l pe artizanul din el acelei superiorităţi a artistului – creator de sinteză modelată mult mai din adânc şi mai complex decât i-ar permite-o orizontul limitat al „tehnicii”. Pentru că în aşa ceva stă graniţa delimitării dintre paginile de poezie scrise „cu bucata”, de către autori de o mare mobilitate, dar a căror producţie nu poartă amprenta de spirit al unei autentice unităţi interioare şi, de cealaltă parte, farmecul superior, inconfundabil al corelaţiei dintre expresie şi substanţa lirismului, unificatoare în profunzime a marii poezii. Calităţi ce i se impun cititorului, indiferent dacă ele îşi subordonează graţia unei virtuozităţi a versului sau, dimpotrivă, în răspăr cu astfel de mijloace analizabile de care ar dispune elaborarea.

Versul alb, versul liber, poemul în proză au fost trepte ale unei eliberări în timp, a poeziei de excesele unui anume cult al unei discipline prozodice, explicabilă reacţie aşadar. Pe versantul deschis astfel nu au întârziat, însă, să apară excese simetrice celor combătute legitim. Prozaizarea astăzi epidemic proliferantă, fie din molipsire de imperativul programatic al „coborârii poeziei în stradă” (Fank O’Hara), dar mult mai frecvent mai curând din incapacitatea de a emite vers, o infirmitate care nu e atât de ordin tehnic, cât mai degrabă de natura sensibilităţii, a devenit una din cauzele majore ale unei uniformizări searbede a unei mari părţi din pretinsa poezie postmodernă, tendinţă tot mai răspândită din prejudecata „sincronizării” cu ceea ce se poartă, nu numai pe la noi, ci şi în lume. Ieşită dintr-o reacţie justificată la origine, împotriva excesului de artificiu şi, uneori, pedanterie a virtuozităţii prozodice, prozaizarea a devenit la rândul ei o manieră facilă de a simula poezia, sensibilitatea lirică, substanţa adevăratului lirism. Şi urmările se văd: cu indulgenţele editorilor şi facilitatea autoevitării online, numărul „autorilor” care scriu la un atare nivel devenind mult mai mare decât al cititorilor lor, necitindu-se nici măcar ei între ei.

Testul simplu la care vocaţia poetică reală poate fi supusă cu uşurinţă de către oricine, nu numai de către critici, este capacitatea acesteia de a lăsa întotdeauna în memoria cititorului ecoul durabil şi de bogate, profunde iradieri lăuntrice al unor versuri-cheie, emblematice şi dense. De ce stăruie, în fiinţa noastră, devenind parte a ei, „Nu credeam să învăţ a muri vreodată” sau „străina gură” a  retrospecţiei duratei revolute, „Pierdută-i a naturii sfântă limbă”? Dar să nu mergem chiar la Eminescu, nici la mari interbelici ca Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, ci la autori încă mai aproape de noi: „o pată de sânge în univers” (Mihai Ursachi), „Când eram mai tânăr şi la trup curat” (Cezar Ivănescu) sau „izvorul odihnind pe prunduri/ Lin vălurindu-ne vieaţa din străfunduri” (Emil Brumaru)… şi exemplele ar putea continua cu atâtea alte nume de poeţi care nu prozaizează. Şi bine fac. Nu contest capacitatea liricii prozaizante de a sugera la modul ei esenţa lui a fi omeneşte în lume, dar pe calea mediată a cumulului de „notaţii”, apt să capteze, şi el, o implicită sugestie a vibraţiei existenţiale (poemul macro-semn): o performanţă, însă, nu la îndemâna oricui. Aşa că, de fapt, cel mai adesea „prozaizarea” duce, din păcate, la ceva ce nu e nici poezie, nici proză. Şi, de atâta „prozaizare” pedestră, doar literală, de aceea sterilă, ţi se face dor de adevărata poezie, nedescriptivă şi nici narativă, metaforică prin excelenţă şi de o muzicală cristalizare verbală a sugeratei ei reflexivităţi interogative, de care e în stare Versul, cu efectul lui substanţial obsedant.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar