Caută 
1 MIN
Mi s-a părut întotdeauna de neînţeles cum de apar – şi nu din partea unor oameni lipsiţi de cultură şi inteligenţă, dimpotrivă – reacţii de respingere a criticii: nu a unei opinii critice sau a alteia, ci a actului critic în general. Care să fie rădăcinile mai adânci ale unei de-a dreptul negări a rostului criticii, de plano, în însăşi esenţa ei? Cu ce fel de argumente, care să fie cu adevărat demne de luat în seamă?
Ar fi o curată pierdere de vreme să le replici celor care se războiesc cu criticii lor doar pentru că le sângerează orgoliul de „creatori” sau de vedete ale mondenităţii culturale. Critica nu este, desigur, infailibilă, nu are nimeni de ce să pretindă ca ea să fie crezută „pe cuvânt”. Ceea ce contează şi delimitează demersul critic veritabil de simulacrele lui sunt argumentele analizei, interpretării şi evaluării. Iar dacă acestea nu conving, există şi acel justificat „recurs” al judecăţii de valoare, bine ştiut: o firească, necesară critică a criticii, cu contraargumentele ei. Cât despre delictele, fără glumă, unei anume, critici apodictice, cu aerele şi apucătura ce-i sunt proprii, de „evaluări” – decret dispensate trufaş de temeiurile „verdictului”, pretenţia lor de krinein şi amfaza rostirii sunt, prin ele însele, îndeajuns de compromiţătoare. A scrie, de pildă, despre un „poet”, lăudat fără a cita mai nimic, e simptomul clar al dublei imposturi: a „autorului”, dar încă mai detestabil, a „criticului” său, atât de vizibil „prudent” în trimiteri la text, doveditoare.
Autoritatea criticii se câştigă greu, cu tenacitate, gust şi fineţe, dar mai cu seamă graţie intransingenţei faţă de tot felul de confecţii şi înjghebări date drept „artă” şi „creaţie”, erijându-se în ceea ce ele nu sunt. Nevoia de critică, rostul ei în configuraţia de ansamblu a unei culturi vin din faptul că, în funcţionarea normală a acesteia, spiritul critic se manifestă, înainte de toate, în procesul receptării în general. Cititorii, spectatorii, iubitorii artelor au reacţiile, alegerile şi preferinţele lor. Şi tocmai această preţioasă categorie a receptorilor (nu doar „consumatori”) e cea mai interesată să-şi confrunte propriile impresii, intuiţii şi nuclee de analiză şi interpretare, inclusiv evaluarea personală întemeiată pe ele, cu punctele de vedere construite şi formulate de profesioniştii criticii, de către aceia dintre ei care le-au câştigat încrederea şi nu le-o dezamăgesc. Şi asta nu pentru că şi-ar vedea neapărat confirmate, în ce afirmă criticii, propriile lor reacţii şi impresii, ci pentru că opiniile şi demersurile criticilor cu autoritate îi conving ca argumentaţie, oricât i-ar şi surprinde în acelaşi timp.
Scepticul Cioran socotea critica drept inutilă. Şi, din perspectiva sa, era şi adevărat: lui nu-i era utilă. Avea propriul spirit critic, de aceea. Dar pentru atâţia alţii, scriitori şi artişti, ca şi pentru publicul lor, actul critic este o necesitate esenţială a vieţii culturale autentice, normale.
Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar
