Noua viaţă pe la ţară

Limaxim istoric

E limpede, unul din cuvintele de ordine (şi de dezordine) din curtea de la ţară este limax. Limaxul spaniol, mai exact. La sfârşitul lui mai, am adunat în nici zece zile peste 3500. Mici, medii, mari. Asta după ce-mi cam compromiseră fasolea verde şi fasolea albă, de-am pus din nou nişte fasole verde, plecând apoi cu teama că n-o să mai găsesc mare lucru când m-oi întoarce.

Ei bine, când m-am întors la sfârşit de iunie (pe 25, mai precis), măcar atâta satisfacţie am avut: că dezastrul legumicol nu era chiar dezastru. Ceea ce nu înseamnă că n-a trebuit s-o iau cumva de la capăt: cosit curtea, apoi adunat iar limacşi dimineaţă de dimineaţă, dar uneori şi după masă ori seara, în zilele cu ploaie. Şi uite aşa, s-au mai făcut peste 2000 de limacşi în 9 zile! Maximul atins: peste 700 în data de 26 iunie! Minimul: 57 în ultima zi de iunie. Da, dar apoi a venit o ploaie zdravănă, iar a doua zi cifra a sărit înapoi la peste 400! Toate astea doar în curte. Când m-am apucat să cosesc şi iarba din grădină, m-am îngrozit iniţial, apoi m-am blazat: asta este! Prin iarba mai mare decât mine, limacşii erau grămadă, iar de-aş fi vrut să-i adun, aş fi înnebunit şi, probabil, n-aş mai termina de cosit neam toată grădina!

Pită cu gust de pită

M-am dus eu lunea (care-i şi zi de târg!) trecută la Sălişte, în principal ca să rezolv o chestiune administrativă la Electrica. Când am văzut ce coadă era acolo şi cât de încet mergeau lucrurile, am renunţat – las că vin eu mâine ori poimâine… (M-am dus eu şi a treia zi, iar când am văzut un codălău şi mai mare – de, era fix ultima zi de iunie, o groază de cetăţeni dorind să opteze pentru un nou contract, îndeobşte, am dedus, pentru cel cu „preţ concurenţial”, am renunţat din nou, nu în ultimul rând şi pentru că între timp se instalase canicula prin ţară şi prin Mărginimea Sibiului…).

În fine, m-am dus să cumpăr una alta de la un supermarket, şi deşi luasem deja pâine din altă parte, m-am oprit la rafturile cu pâine ca să studiez şi oferta de aici. În faţa lor, şi o femeie.

– No, ce pită să mai iau şi acum?, o aud pe femeie întrebându-se cu voce tare.

– O pită cu gust de pită!, mă trezesc că-i răspund eu de colo.

– Apăi, nu mai are niciuna gust de pită!!!

– Mda, asta cam aşa-i.

Moment în care trebuie s-o spun: eu acasă mai aveam o jumătate de pâine neagră de Compan, luată de la Iaşi, cam singura pe care o ştiu cu „gust de pită”. Nota bene: doar când e bine coaptă, căci când nu-i, n-are – gust de pită, adică, şi, din păcate, nu-i mereu bine coaptă. Cât despre franzela albă de Compan, e oarecum gustoasă strict când e proaspătă, dar după o zi zici că mânânci pâine făcută din paie – ceea ce-i valabil pentru foarte multe, aş zice: mai toate felurile de pâine din comerţul românesc…

Amnaş – Iaşi – Amnaş

Cosesc eu în faţa curţii. Trece un hai să-i zic vecin (chit că omul, şi el cu domiciliul în altă parte, la Deva, parcă, stă la vreo zece case mai sus, vizavi de şipot), se opreşte la o vorbă, ajungem la limacşi, se plânge că le-au ras-ros cam tot ce-au pus (fasolea verde! ah, ce le mai place!), că a adunat peste o mie… Că el are două grădini la Deva (Hunedoara?), ce-i trebuie lui să vină la Amnaş, dar na, socrul lui (sas), fie-i ţărâna uşoară, ar fi lăsat vorbă să nu vândă casa strămoşească! Apoi s-a mirat de faptul că stau la Iaşi, că de ce nu m-am mutat la Sibiu…

– Eu am fost la Iaşi, îs vreo 700 de kilometri de aici, păi când m-am întors am zis că nu mai ajung acasă!

De, ce să-i zic omului? Nu-s chiar 700 de km (or fi până la Deva), dar, da, e departe.

– Viaţa, zic.

– Luaţi acceleratul de Timişoara şi schimbaţi la Vinţ, nu? Este tren de legătură de acolo?

– Da, desigur, şi da, e trenul Târgu Mureş – Sibiu…

Apoi mi-a urat spor la muncă şi şi-a văzut de drum.

Iarba verde de acasă

Da, ce frumos sună (chiar de-i clişeu): Iarba verde de acasă…

Dar când plouă şi tot plouă, iară iarba creşte şi tot creşte, ţi se cam acreşte de iarba verde de acasă!

Iarba din curte pe care am cosit-o la sfârşit de iunie a doua oară a şi apucat să se usuce (cred şi eu, la 35°Celsius la umbră!) şi a dat o căpiţă drăguţă de otavă. Cea cosită la sfârşit de mai e compromisă de ploi şi zace pe ditamai mormanul de „fân” şi crengăraie în spatele curţii (norocul meu că-i spaţioasă).

Lunea trecută mi-am zis că gata, trebuie să mă apuc încet-încet şi de iarba cea mare din grădină. Am ajuns eu după şase zile de cosit maxim trei ore pe zi să pun cum-necum circa 30% din iarbă la pământ: chin şi chinuială cât cuprinde, de vreme ce ploile şi vântul au mai şi culcat bună parte din iarbă, iar ca să fie complet tacâmul, pe alocuri mai crescuse şi volbură, cât să nu poţi trage o brazdă sănătoasă!

Sâmbătă, m-am înfiinţat deci din nou la cosit, când am auzit un tractor trecând prin şura vecinilor şi apropiindu-se de locul pe unde poate trece în grădina mea.

– Cosiţi?, îl aud pe vecin salutând-întrebându-mă.

– Păi, ce să fac, nu poate să rămână aşa grădina!

– Lăsaţi, cosim noi restul cu tractorul!

– Vă rog!!!

Am răsuflat uşurat şi m-am apucat de cules prima zmeură din zmeurişul de lângă nucul bătrân. Altă viaţă.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist