Nu eşti tatăl meu!

În diverse variante, poveștile sau basmele în care „tronează” mama vitregă pot fi găsite în folclorul tuturor țărilor. Este suficient să te uiți în oricare dintre colecțiile de povești și basme ale popoarelor lumii, pentru a citi despre nenorocirile unei fiice vitrege care este urâtă de noua soție a tatălui ei. Povestea începe aproape la fel: tatăl și fiica rămân împreună după moartea soției și a mamei, trăiesc în dragoste și armonie până când o femeie vine în casă și își stabilește propriile reguli. De obicei, această femeie mută soțul în plan secund, își adoră doar propria fiică, răsfățând-o și făcându-i tot felul de capricii. Fiica vitregă, pe de altă parte, primește imediat rolul de servitoare – face curățenie, gătește, spală, are grijă de grădină și animale și îndeplinește sarcini nesfârșite pentru mama ei vitregă și copilul ei.

În acest context, capul familiei joacă rolul unui tip discret, dacă nu chiar șters. Sunt câteva indicii care ne arată că își tratează propria fiică cu tandrețe și dragoste sinceră, pe care nu o simte deloc pentru fiicele soției sale. Acestea, la rândul lor, probabil că nu-l plac, sau cel puțin nu-l respectă. De unde putem deduce: relația dintre tată vitreg și fiicele vitrege nu merge nici ea întotdeauna bine. Acest conflict nu a fost dezvoltat în basm, dar ar putea servi drept bază bună pentru un eseu psihologic. La urma urmei, fetele soției lui erau, într-un fel, și ele lipsite de dragoste, de dragostea paternă. 

Marele povestitor C. Andersen a spus: „Nu există basme mai bune decât cele create de viața însăși”. Și iată și „basmul” nostru de azi: „Am cunoscut un bărbat, după doi ani de la divorț, – m-am gândit că acum vom avea o familie adevărată. Dar, după luna de miere, s-a dovedit că soțul meu și fiica de șapte ani nu s-au înțeles, mă simt mereu ca între două pietre tari. Fata îl enervează pe soțul meu, nu face niciodată ce îi cere el, nu strânge masa după ce manâncă, nu se supune cerințelor lui. Reproșurile lui nu se termină: «A făcut mizerie! De ce nu ai învățat-o încă să curețe după ea? Nu vezi că e leneșă?» Îmi protejez fiica, dar asta inflamează situația între mine și el. Am ajuns să nu ne mai înțelegem. La urma urmei, el e un străin față de ea, n-ar trebui să se bage, doar nu e taică-său!” După cum vedem, tatăl vitreg a început prea repede să ajusteze ordinea familiei după bunul lui plac. Poate că acest lucru este cauzat și de gelozia față de trecutul soției, îndoiala de sine, viziuni diferite asupra vieții și asupra creșterii unui copil, poate chiar are de obiectat ceva la adresa soției, e nemulțumit de relația lor și nu știe cum să i-o spună. Dacă, de exemplu, a crescut cu o mamă rece, pretențioasă și vede cum soția face pe placul fiicei sale, un conflict este inevitabil. De asemenea, cuplul înșuși nu a căzut de acord asupra regulilor comune din casă și nu le-a transmis copilului pentru ca acesta să știe ce are de făcut. Se dovedește că tatăl vitreg are o mulțime de pretenții încă de la început, iar mama are un sentiment de confuzie și neputință, o dorință firească de a proteja copilul de o persoană care lui îi este, deocamdată, străină.

Nu, nu vrem să facem dreptate în lumea basmului, ci vrem să facem puțină lumină pentru că în mintea oamenilor s-a întărit noțiunea că un tată vitreg este un înlocuitor neimportant al tatălui biologic. Auzim, adeseori, spunându-se „Nu are dreptul, doar nu e tatăl lui!” Am putea crede că această noțiune e rezultatul unor prejudecăți banale, dar se pare că nu, mai ales dacă luăm în considerare datele celor mai recente studii psihologice. Nu cu mult timp în urmă, oamenii de știință din fostul spațiu sovietic au efectuat un sondaj în rândul școlarilor pentru a afla cum afectează condițiile familiilor lor bunăstarea psihologică a copiilor. Psihologii au fost destul de surprinși să constate că familiile complete, în general, nu au avantaje vizibile față de familiile incomplete. Copiii care sunt crescuți doar de mamă, după cum s-a dovedit, nu se află în condiții mai puțin favorabile decât semenii lor care au ambii părinți, respectiv și tată. Pe de o parte, credem că rezultatul sondajului e o consecință a tendinței de îndepărtare a taților din treburile de familie, care e din ce în ce mai evidentă în ultimii ani. Prezent, uneori, doar formal în familie, complet cufundat în preocupările sale profesionale, cu o meserie care implică, de pildă, plecarea în străinătate, tatălui nu-i mai rămâne timpul și puterea de a se implica activ pentru comunicarea în familie. Totul cade în grija mamei. În același timp, tatăl pare să fie în familie, dar, de fapt, nu este, decât, poate, financiar. De asemenea, s-a constatat că grupul de școlari care trăiesc într-o familie completă, dar cu tată vitreg, ar fi cel mai puțin reușit din punct de vedere psihologic. În cea mai mare parte, acești copii fumează, consumă droguri sau alcool mai devreme, manifestă o tendință crescută la comportamente ilegale, sunt mai refractari, mai irascibili. Psihologii știu că toate aceste fenomene negative reflectă nu atât „înclinațiile vicioase” ale copilului, cât și disconfortul său psihologic, lipsa de armonie spirituală. Când tatăl său biologic era în familie, dar, de fapt, nu era, fiind ocupat cu munca, și, ulterior, acest tată a fost înlocuit de un alt bărbat, care vine cu pretenții, un tată care se implică, din start, în creșterea și educarea lui, atunci acest lucru poate crea repulsie sau un real disconfort copilului obișnuit cu alte reguli, cu un alt sistem familial, în care bărbatul nu s-a implicat. Dorința sinceră a unui tată vitreg de a ajusta educația copilului, în aceste situații, poate avea consecințe grave, dacă aceste lucruri nu sunt aplicate treptat și cu tact.

Nu există un bărbat care să aibă ca scop în viață să devină tată vitreg. Cel care totuși devine, a urmărit un cu totul alt scop. Principala și uneori singura sa dorință este să-și conecteze soarta cu o femeie pe care el o iubește sincer și o consideră un partener de viață demn. Dacă o femeie are un copil, atunci el acționează ținând cont de această condiție suplimentară pentru această uniune. Mai mult, e o condiție care nu favorizează o astfel de alianță, dar nici nu o împiedică. Cei doi soți pot avea o relație fericită, iar copilul din căsătoria anterioară să nu reprezinte nici un impediment pentru fericirea conjugală. Care este motivul conflictelor, totuși, dacă se întâmplă? Foarte des, acest lucru se datorează nu doar situațiilor menționate anterior, ci și din cauza geloziei celui de-al doilea părinte biologic al copilului, respectiv tatăl său natural. Când sosește un nou adult în familie, părintele cu care copilul nu locuiește și copilul însuși au senzația că un alt străin încearcă să se amestece în relația lor. De aici, comunicarea tatălui vitreg cu copilul devine anevoioasă.

Conștiința de sine a copilului se formează în mare măsură sub influența modului în care este perceput de alți membri ai familiei, în primul rând de părinți. Copilul este deosebit de sensibil la atitudinea lor, de parcă absoarbe această atitudine, o trece prin el însuși, și-o însușește și se simte așa cum îl văd adulții – iubit, dorit și necesar sau de prisos, inutil. Dragostea părintească oferă copilului armonie spirituală, inspiră încredere în sine. Respingerea sa de către un adult distruge armonia, subminează stima de sine. Copilul începe să se simtă ca o non-entitate, un membru în plus al familiei, care nu numai că nu aduce nicio bucurie nimănui, dar se transformă într-un obstacol enervant. În adolescență, astfel de schimbări sunt percepute cel mai acut – ca o invazie și o invadare a spațiului personal. Copilul nu și-a împărțit mama cu nimeni, erau împreună. Ea și-a dedicat tot timpul și atenția doar lui. Dar, dintr-o dată, apare un concurent în persoana tatălui său vitreg. De ce proaspătul tată îi este adesea nesuferit? Această reacție poate fi recunoscută într-o oarecare măsură drept naturală, deoarece din punct de vedere psihologic are o natură defensivă, pasivă sau activă, în funcție de temperamentul copilului. Adaptându-se cumva la absența unui tată, copilul a învățat să se simtă confortabil în comunicarea cu mama sa. Sosirea unui nou membru amenință, din punctul de vedere al copilului, să distrugă armonia existentă. Iar tatăl vitreg este perceput ca un rival nedorit, cel care ia dragostea maternă.

Problema este agravată dacă în experiența timpurie a copilului a existat comunicare cu propriul său tată, pe care începe să-l idealizeze după divorțul de mama sa. Dacă și tatăl apare la orizont, din când în când, aducând cadouri scumpe, arătându-se interesat de preocupările copilului, făcându-i toate mofturile, atunci copilul folosește o comparație elementară, care este extrem de dezavantajoasă pentru tatăl său vitreg. Copilul refuză să-l recunoască ca pe un tată adevărat, pentru că îl cunoaște și își iubește propriul tată cu care are o legătură strânsă. Cu cât copilul este mai mare, cu atât este mai acută această problemă. Iar tatăl vitreg, chiar dacă inițial este binevoitor, serios, dornic să se apropie de copil, este adesea pierdut în fața unei ostilități față de sine.

Situația se complică și mai mult când există o reacție la comportamentul nepotrivit al copilului. Tatăl vitreg se teme că intervenția lui, în situații în care trebuie să ia măsuri, de pildă, când află că la școală copilul își agresează colegii sau când descoperă că absentează nejustificat de la ore, va fi privită de alții, de copilul însuși și de mama lui ca fiind un act de cruzime al unei persoane care nu are nici o legătură cu copilul. Drept urmare, capriciile, comportamentul neadecvat, atitudinile și cererile absurde ale fiului vitreg sau ale fiicei vitrege rămân nepedepsite și, uneori, când răbdarea se încheie și tatăl vitreg acționează pentru a îndrepta situația, sunt urmate de o reacție extrem de dură, care vin să confirme, parcă, temerile acestuia. Se întâmplă să auzim: „Nu ai niciun drept să-mi spui mie ce să fac! Nu ești tatăl meu!”

Da, adesea, copiii pot reacționa negativ la căsătoria mamei lor. Rădăcinile acestei atitudini ar trebui căutate în felul în care mama trata relația sa cu bărbații anterior celei de-a doua căsătorii. De exemplu, atunci când o mamă și-a convins ani la rând copilul că ea însăși, după divorț, nu mai are nevoi personale, trăiește doar pentru copil, și, dintr-odată, a îndrăznit să se gândească la ea însăși, și nu doar la ea, ci și la o persoană care este străină de copil, un bărbat pe care el nu-l cunoaște. La nivelul inconștientului, copilul va avea sentimentul că, în felul acesta, mama îi ia ceva ce trebuia dat numai lui, copilului, nu iubitului ei, actualul soț. Apoi, dacă o mamă a crescut un copil singură având sloganul „toți bărbații sunt niște nenorociți”, copilul dorește sincer să o ferească pe mama sa de aceștia. Copilul va fi, pur și simplu, uimit de faptul că mama lui va avea de-a face cu un „nenorocit”. El va interveni în toate modurile posibile în această căsătorie, se va certa cu tatăl său vitreg, poate chiar să plece de acasă – și îi va fi foarte greu să-și explice de ce mama lui avea nevoie de acest reprezentant ciudat al rasei umane.

Este, oare, totul atât de dramatic și nu există speranțe de a stabili relații bune între un copil și un tată vitreg? Într-adevăr, experiența arată că aproape fiecare tată vitreg se confruntă cu dificultatea comunicării la început. Există, însă, multe exemple în care s-au stabilit relații minunate, spre satisfacția reciprocă a tuturor membrilor noii familii. Astfel de exemple sunt încurajatoare și probabil ar trebui oferite și altora, ca model. Însă, cazurile diferă și este foarte greu pentru oameni să învețe din exemplele altora. E ca și cum ai încercat hainele altcuiva care poartă cu trei numere mai puțin decât porți tu. Pentru că condițiile de viață ale fiecărei familii sunt în mare măsură individuale, și pentru a oferi sfaturi specifice, un sfătuitor trebuie să înțeleagă temeinic aceste condiții. Cert este un lucru: nu vă faceți iluzii, dacă sunteți tată vitreg, că micuțul din prima căsătorie a soției va dezvolta imediat un atașament puternic față de voi. Acest lucru se întâmplă rar și, din nou, depinde de context. De obicei, este nevoie de timp pentru a construi o relație. Prin urmare, oferiți-i atenție și dragoste, fiți răbdători și toleranți, avantajul experienței de viață este de partea voastră. Doar astfel, copilul va depăși bariera sa internă. Și acest lucru, se întâmplă mai devreme sau mai târziu, dar se întâmplă. Și chiar dacă nu vă va spune „tată”, fiindcă i-ar plăcea să se adreseze ca unui prieten, vă va aprecia la fel de mult ca pe tatăl său biologic, poate, în multe cazuri, chiar mai mult, căci viața, după cum o știm noi, vorba lui Andresen, bate întodeauna povestea și basmul.

Cristina Danilov este psiholog