Obligaţii, nepotisme & Co.

Cutuma bate orice lege. Aproape că nici nu mai poate fi comentat acest lucru. Felul în care ai fost crescut şi educat are o importanţă mult mai mare decât orice lege apărută la un moment dat în viaţa ta din exterior, o lege a societăţii ca ansamblu. E normal să fie aşa pentru că legile scrise, oficiale sunt ceva artificial, create ad hoc la un moment dat pentru a rezolva o problema, care poate dispărea sau suferi transformări, dar obiceiurile sunt profund umane, sunt în sânge, ele dăinuie de sute de ani, nimic nu le poate stăpâni să se manifeste şi se schimbă extrem de greu.

Dacă mergi la un medic, poate fi el prieten cu tine de când eraţi sugaci, tot vei avea o reţinere să te duci cu mâna goală. Parcă nu e ceva cum trebuie dacă doar îi strângi mâna şi atât. Trebuie să mai fie şi ceva în plus pe lângă asta, o „atenţie”, ceva care să umple golul acela pe care îl simţi în stomac, în afară de boală, evident.

Când o funcţionară de la un ghişeu oarecare îţi rezolvă documentele ca la carte şi într-un timp scurt, adică îşi face datoria conform fişei postului, este obligaţia ta morală să îi aduci data viitoare, sau poate chiar atunci, pe loc, un pacheţel de cafea, o cutiuţă cu ciocolată, nişte flori măcar sau ceva asemănător. Dacă nu faci asta nu îţi va tihni toată ziua, vei regreta mult şi bine pentru că ţi se va părea ca un lucru neterminat şi vei rămâne mereu cu mustrarea pe conştiinţă: „Dacă femeia aia a făcut asta special pentru mine, iar eu ca boul doar i-am mulţumit, nu i-am dat nimic?! Dacă aştepta ceva şi eu am fost nesimţit? A fost aşa drăguţă cu mine şi nu am observat, mare nătărău…” Dacă nu vei gândi tu astfel, sigur ţi-o va spune cineva din jurul tău, o rudă, un prieten şi te va face să te simţi ca un bădăran.

Încearcă să mergi de ziua şefului tău cu mâinile goale la el în birou, să vezi ce se întâmplă, spune-i doar un „La mulţi ani!” şi încearcă să fii cât mai sincer poţi, eventual aruncă în joc şi o glumă. Apoi mergi cu ceva la el, un cadou frumos, original, scump. Observă-i comportamentul în ambele cazuri şi notează-l şi pe al tău, ai să vezi diferenţe uriaşe. Lucrurile şi conversaţia vor curge mult mai lin şi natural parcă în al doilea caz. Tu te vei descărca de o datorie, el se va încărca, şi tot acest schimb va duce la o înţelegere perfectă. Atunci vei înţelege puterea absolută a obiceiului, a gestului şi numai al lui, eliminând din context ceea ce vine după aceea (esenţa, adică), discuţie, limbaj, rezultate concrete etc.

Doar în cazul (fericit?!…) în care o persoană te tratează cu indiferenţă „profesională” totală şi nesimţită, cu sictir absolut, sau chiar îţi pune beţe în roate, neglijându-şi flagrant atribuţiile şi datoriile, dar reuşeşti să duci cât de cât treaba la bun sfârşit „singur”, depunând eforturi suplimentare, abia atunci te poţi considera liber de orice datorie/obligaţie. Poţi chiar să îţi permiţi să fii un pic ticălos, să îţi dai pe faţă arama, să îţi declari direct şi sincer opinia faţă de persoana respectivă, fiindcă nu ai nimic de pierdut.

Există o întreagă filosofie/psihologie a „obligaţiei” care porneşte de la legea supremă şi străveche: „Dacă cineva te-a ajutat, ai datoria morală să îl ajuţi şi tu sau să îi devii sclav până ce te achiţi de sarcină”. Pornind de la această lege, majoritatea acţiunilor, situaţiilor din toate domeniile din România îşi găsesc explicaţie. Pentru că nu poţi, sub ameninţarea blestemului, să te laşi ajutat pentru a ajunge unde îţi doreşti şi să nu ajuţi după aceea la rândul tău. Nimeni nu e absolut liber de obligaţii decât în pădure sau pe o insulă pustie. Cine înţelege şi aplică fidel acest sistem va fi un cetăţean perfect integrat în societate, adaptat la toate situaţiile şi nu va întârzia să prospere pentru că el nu va fi niciodată singur, ci va fi ajutat de toate obligaţiile pe care le-a creat de-a lungul vieţii. Succesul unui om se măsoară în capacitatea sa de a crea obligaţii ale altora faţă de el!… Cine nu e aşa, e ca un fel de străin şi va avea de suferit numai neajunsuri, ca să nu mai vorbesc de duşmani care se vor aduna ca muştele pe hoit.

Cu alte cuvinte există, pe lângă legile care guvernează această ţară, un alt sistem legislativ „paralel”, mult mai vechi, mult mai puternic şi mai stabil ce funcţionează ceas şi va funcţiona mult timp de acum încolo. Legea scrisă nu e în conştiinţa colectivă, ci doar în partea superficială a manifestării sociale, pe când „datoria” cealaltă este în „placa de bază”, funcţionează dinainte ca România să fie o ţară de sine stătătoare şi nu se va închide acum, chiar dacă ne numim „europeni”…

Eu, de exemplu, sunt din acest punct de vedere un inadaptat, am groază dacă trebuie să apelez la cineva pentru a mă ajuta în orice lucru. Mă străduiesc să mă vindec, dar îmi vine foarte greu pentru că sunt o persoană timidă. Am mereu senzaţia că îmi creez o responsabilitate morală atât de mare, încât viaţa mi se încarcă inutil şi devine stresantă, iar lucrul pentru care am cerut ajutor îmi apare ca o adevărată corvoadă. Prefer să mă chinui să fac singur totul pentru a nu apela la nimeni, pentru a nu-mi crea obligaţii, iar din acest motiv şi randamentul meu e scăzut. În cazul în care sunt nevoit să mă „îndatorez”, atunci nu mă las până nu mă eliberez de datorie pentru a respira din nou uşurat. De aceea nu-i înţeleg pe cei care doresc să fie bogaţi sau să aibă funcţii înalte în România pentru că acest lucru e, din punctul meu de vedere, un coşmar. Ai fi nevoit, în virtutea tradiţiei, să ajuţi pe toţi cunoscuţii, de la rude de toate gradele, la prieteni, de a oferi constant beneficii nemeritate pentru aceştia. Cum să fii director şi să nu angajezi soţia sau cumnatul sau nepotul în aceeaşi firmă? Imposibil! Cum să ceară o rudă ajutorul tău şi să nu i-l dai, dacă poţi? Eşti şef, e ruşine să nu o faci… Nu e frumos, îţi ridici rudele în cap!… Cum să nu dai bani cu împrumut sau chiar fără, dacă eşti milionar? Nu se poate… Omul are nevoie, tu îl poţi ajuta, trebuie să donezi! Aşa au mers lucrurile mereu, asta înseamnă societate activă, legată, funcţională. Nu ca acelea din occident unde nici măcar vecinii nu se cunosc între ei…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video