Obsesia dirijată a retrogradării

Politehnica Iaşi. Trei meciuri, trei înfrângeri. Aşa-zişii suporteri ieşeni, mai exact partea aceea de suporteri numai la bine, au început lamentaţiile. „Văleeeeeu, mămăicăăăă, retrogradarea ne mănâncă.” Precizez: nu toţi sunt la fel. În ultima vreme citesc atent postările şi am pretenţia că pot face diferenţa între suporteri şi bocitoare. Există în Iaşi suporteri adevăraţi, din fericire prea puţini, care judecă în mod corect conjunctura, cu cine a jucat echipa până acum, cu cine are de jucat şi pot fi la o adică (sperăm să nu ajungem la „adica aia”) contribuabili serioşi la salvarea echipei, genul lăudabil al „Şepcilor Roşii” sau al „câinilor” de aceeaşi culoare. Restul sunt suporteri de tastatură, a căror cultură fotbalistică se rezumă la „jos antrenorul” şi „aduceţi întăriri serioase” (din banii cui? – n.a.) neuitând a lansa rugăciuni la împărăţie: „Domnule primar, luaţi măsuri drastice. Nu mai merge aşa, în caz contrar, până în 2024 nu vă mai votăm!”. Şi în 2024 vor vota la fel, pentru că fotbalul urbei e pe mâinile cui nu trebuie.

Iar domnu' primar nu stă cu mâinile în sân. După două etape, Mihai Chirica a lansat setul de avertismente. Iar după a treia, probabil că scoate la încălzire arma de pregătire psihologică specifică primarului roznovan: ultimatumul! „Dacă nu bateţi pe «U» şi pe Timişoara, vâşti cu voi!” La fel ca şi în cazul Pancu, în care – să recunoaştem – a fost destulă răbdare, pentru că Poli a avut un preşedinte executiv profesionist şi a avut, un timp, tactul să se opună, „rivaliuţiei” permanente…

Hai să reiterăm evenimentele verii înainte de a da cu barda ultimativă. După retrogradare, s-a făcut „schimbarea”. Ultima etapă a campionatului ghilotină pentru Poli a fost pe 19 mai. A trecut aproape o lună (16 iunie) până când clubul politruc din Copou a avut o nouă conducere. Câteva zile mai târziu a fost uns Costel Enache ca antrenor. Poate n-a fost soluţia optimă, dar singura decentă la dispoziţie. O lună întreagă, problema Politehnicii a fost lălăită şi manelărită prin consilii, conform tradiţiei ancestrale a sportului ieşean. Firesc, Toni Heleşteanu, unul din marii vinovaţi ai sezonului trecut (fiindcă n-a adus din Argentina „messişorii” care trebuie) a fost şi el mazilit. Iar în condiţiile în care campania de transferări a fost şi ea întârziată, geniile de la FCSC Iaşi (parodie după FCSB) au început să caute printre jucătorii refuzaţi şi cei pasibili de împrumut, oştenii armiei de strânsură. Cu sprijin de la prietenii de prin vecini, se ştiu ei care.

Costel Enache, un antrenor prea modest, prea decent şi prea simţit pentru oceanul de insolenţă, indecenţă şi nesimţire din Copou, şi-a dat seama. Că nu se poate obţine revenirea în Liga I la primul sezon. Că e nevoie de multă muncă pentru a armoniza tinerii din firava noastră academie mentorizată şi de prin vecini cu strânsurile de second hand. Dar cu răbdare, se poate trece marea. Că suporterii de tastatură nu înţeleg asta, e explicabil. Că suporterii de ultimatum, de fapt, eminenţe cenuşii, adepţii revoluţiei permanente nu pricep, e regretabil.

Peste toată hărmălaia, a venit un început de program infernal pentru atât de greu încercata Poli. Trei meciuri, trei înfrângeri: cu Petrolul, Concordia şi Hermannstadt. Posibil să mai vină două, cu „U” Cluj şi Poli Timişoara. Bilanţ previzibil, dar ce s-ar fi întâmplat, oare, în cazul unui program mai blând şi pierdeam cu Şelimbăr sau Dej (perfect posibil în condiţiile actuale)? La ora actuală, exact ce ne trebuie pentru a coborî vertiginos spre eşalonul terţ este un nou antrenor, un nou program şi o nouă oaste de strânsură.Tocmai când peste două etape încep meciurile accesibile cu adversarii aflaţi în luptă directă pentru menţinere. Uneori, Politehnica pare a-şi tăia craca de sub picioare, de parcă Comitetul (său) Politic Executiv chiar i-ar dori distrugerea.

Până atunci, să lăsăm ciorilor profeţiile gen baba Omida şi ultimatumurile troţkiste de la Palatul Roznovanu şi să realizăm că până la aşa-zisa retrogradare mai sunt 23 de etape (16 regulate şi 7 de eventual play-out). Şi poate ar fi cazul să ne întrebăm, când mama naibii va scăpa fotbalul ieşean de blestemul politic?