Oferta electorală locală: o ciorbă reîncălzită

Criza economică ne prinde, ca şi data trecută, în febra alegerilor. Sunt mai multe asemănări între anii 2008 şi 2020. De exemplu, atunci a fost legea care mărea lefurile profesorilor cu 50 la sută. Acum e legea care majorează pensiile (oamenilor de rând, nu şi cele speciale) cu 40 la sută. Ambele, cu probleme la aplicare. În 2008, era vorba de câteva sute de mii de oameni cărora urma să li se mărească veniturile şi de o criză ce abia izbucnise. Acum, sunt câteva milioane de pensionari şi o depresiune economică mai abruptă.

Între cele două crize s-au acumulat o groază de privilegii pentru pătura birocratică îngroşată nepermis de mult. Consecinţa directă nu a fost o creştere sesizabilă de performanţă, ci lungirea parcursului oricărui proiect oricât de banal. Un slalom din ce în ce mai sinuos între avizele-jaloane musai de obţinut, dacă e vorba de o investiţie publică, sau o aşteptare de durată, dacă e o cerere din partea unui cetăţean plătitor de impozite şi taxe. O evoluţie, dacă putem să-i spunem aşa, plictisitoare, dar încă suportabilă.

Însă criza actuală oferă şi un atu, sub apăsarea epidemiei: prilejul de a deveni erou, salvator, binefăcător. Şi sunt mulţi deja. Dar nu dintre actorii politici pe care îi vedem posibili candidaţi, ci din rândul celor neînregimentaţi în vreun partid.

Cu mai puţin de patru luni înaintea alegerilor locale, dacă într-adevăr se vor ţine până în pragul lunii octombrie, încă lipsesc candidaţii şi, cu atât mai mult, programele de guvernare locală. La Iaşi, abia au ieşit liberalii, deşi cu lista veche a tot ce s-a promis în 2016: centrul multimodal de la Holboca (idee promovată anterior de Cristian Adomniţei), polivalenta şi stadionul (rostogolite de la un an la altul), parcuri industriale (după modelele de la Miroslava). Autostrada Iaşi-Tg. Mureş va fi din nou în şantier până la sfârşitul următorului mandat de patru ani, iar Centura e ca şi făcută. Doar că sunt nişte stâlpi de relocat pe traseul celei din urmă. La alegerile trecute, erau, la fel, cinci stâlpi de mutat pentru lărgirea bd. Tudor Vladimirescu în dreptul complexului studenţesc. A fost nevoie de patru ani pentru asta. La câţi stâlpi sunt pe bd. Poitiers, e foarte greu de spus cât va dura amorsarea lucrărilor.

Dinspre USR, poate şi PLUS, se „aude” o linişte mormântală. Abia deunăzi au cerut, nu doar ieşenii, ci useriştii moldoveni, ca un sfert din viitorul buget de investiţii să meargă în Moldova. Sună ca un mesaj de departe, gen „Hei, încă mai suntem pe aici”, cât să atragă atenţia celor decişi să voteze, dar nu cu PNL şi PSD.

Despre PSD nu se mai poate spune nimic. La Iaşi, la finalul unui mandat încâlcit cu Popa şi Chirica, a mai rămas un pai de care să se agaţe lumea: spitalul mobil. Văzut la un moment dat ca o catapultă electorală pentru actualul şef al PSD Iaşi, proiectul tinde să se transforme în piatră de moară: întârziat fără explicaţii convingătoare, scump şi cu puţine şanse de decontare din fondurile europene antipandemie, fără niciun alt sprijin decât al Consiliilor Judeţene Iaşi şi Neamţ.

Cu aşa oferte, cum vor putea fi scoşi oamenii din case la alegeri? La începutul anilor ’90, câţiva jurnalişti britanici au explicat novicilor din presa ieşeană cum e cu alegerile în lumea liberă. Printre procente electorale, cote de audienţă tv şi exemple din presa insulară, unul dintre ei a spus că, dacă ar candida o maimuţă, oamenii pe ea ar vota-o. S-a râs mult în sală, era de neimaginat aşa ceva într-o ţară abia scăpată de dictatură, unde partidele apăreau ca ciupercile în democraţia originală. Şi totuşi, de atunci, mass-media a relatat despre câini şi pisici care au câştigat mandate de primari, de regulă în Statele Unite. Pentru România, poate n-a sosit vremea unei asemenea schimbări în politică, dar e tot mai sigur că momentul se apropie.