Opt miliarde

Ora de vârf în trafic, rândul la casă în hipermarket, plajele arhipline – toate acestea, măcar o dată, ne-au făcut să ne gândim: „De ce suntem atât de mulți pe planeta asta?” Iar una dintre „poveștile de groază” care sperie publicul de secole a fost amenințarea cu foametea în masă cauzată de suprapopularea globală. Doamnă, va veni prăpădul, suntem deja opt miliarde! O să ajungem să mâncăm pietre! mi-a spus poștărița, cu ochii înlăcrimați, într-o dimineață, în fața porții. De unde să mai dea pământul asta atâta hrană la atâtea suflete? Eu m-am gândit deja să fac niște provizii, mai bine să fie acolo…, a continuat convinsă fiind că marketurile se vor goli în câteva luni. E momentul, oare, să ne temem?

În luna noiembrie anul trecut, ONU a anunțat nașterea celui care rotunjește cifra de suflete de pe Terra – al optmiliardelea locuitor. Evident, această cifră este controversată – este puțin probabil ca cineva să fie, de fapt, capabil să numere toți oamenii de pe planetă, inclusiv locuitorii Oceaniei sau ai Saharei, ai țărilor dens populate din Asia sau ai junglelor amazoniene, astfel încât să cunoaștem cu exactitate numărul real și să știm concret când am atins cu adevărat acest număr, dacă l-am atins. Dar, cu toate acestea, o cifră simbolică a fost numită, iar omenirea, spre disperarea multora, a trecut pragul de opt miliarde de suflete.

În secolul al XVIII-lea, Thomas Robert Malthus a prezentat o teorie care este populară și astăzi în multe din cercurile mondiale de putere. Acesta considera creșterea necontrolată a populației Pământului un pas sigur spre înfometarea masei. Potrivit adepților lui Malthus, cu cât sunt mai mulți oameni pe planetă, vor exista cu atât mai puține resurse pentru fiecare – o matematică ce pare destul de simplă. Suprapopularea globului ar duce la sărăcie, foamete și tulburări sociale: dacă numărul oamenilor continuă să se dubleze la fiecare sfert de secol, adică să crească exponențial, curând nu vom avea nimic ce mânca – cantitatea de alimente produsă nu va putea crește la fel de repede, deoarece resursele planetei sunt limitate.

Dar este chiar atât de simplu? Oare formula de acum trei secole a lui Malthus ține cont de toate procesele demografice, de realizările științei și alți factori, cum ar fi cei sociali? În cartea publicată în 1798 – „An Essay on the Law of Population”, Malthus a încercat să argumenteze că suprapopularea este inevitabilă și va produce efecte devastatoare. Foametea și epidemiile, afirma el, nu sunt capabile să facă față pe deplin problemelor creșterii populației, prin urmare, este necesar să se creeze instrumente suplimentare pentru a reglementa creșterea numărului de locuitori de pe planetă. În special, s-a propus reglementarea cât mai mult posibil a natalității și reglementarea numărului de căsătorii, ignorarea nevoii de a avea copii sau a creării propriilor familii. Nu e nici un secret că la sfârşitul secolului al XVIII-lea, astfel de afirmații erau destul de radicale și nu se aliniau principiilor legate de familie declarate în majoritatea țărilor lumii, iar Malthus trebuie să fi părut cel puțin ciudat societății în care trăia.

Problema principală a fost, deci, limitarea numărului de copii. Un astfel de principiu a fost adoptat de guvernul chinez în deceniile trecute, când a fost proclamat sloganul, inclusiv politica – o familie – un copil. O astfel de planificare controlată a nașterii a început să dea roade abia după 20 de ani, dar au apărut disproporții în structura genului, s-au născut mai mulți băieți și mai puține fete. Din această cauză, bărbații nu și-au putut găsi un partener cu care să-și întemeieze o familie. Rezultatul: natalitatea în China e în scădere. În Occident, am mai adăuga, ambiguitatea de gen e, probabil, un mecanism declanșat firesc de inconștientul colectiv, având ca scop, printre altele, și menținerea densității populației la un anumit nivel, tocmai pentru a nu da naștere la perturbații sociale care să împingă omenirea spre extincție.

Un alt „clarvăzător” a fost Paul Ehrlich care a împărtășit o prognoză și mai pesimistă în 1968. Conform previziunilor sale, sute de mii de oameni urmau să moară de foame în anii 1970, iar rata mortalității în lume să crească semnificativ. Până acum totul pare a fi exact invers. A fost nevoie de mai puțin de jumătate de secol pentru ca populația lumii să se dubleze: statistica oferă câteva date în acest sens – în 1974, de pildă, erau 4 miliarde de oameni, numărul a crescut de la 7 la 8 miliarde în 12 ani. Dar atingerea următoarei etape de 9 miliarde va dura, se pare, aproximativ 14,5 ani , adică până în 2037. Toate aceste predicții reflectă, după cum observăm, o încetinire a creșterii globale a populației, astfel că aceasta se preconizează că ar ajunge la 10,4 miliarde în anii 2080, după care va rămâne la acest nivel până în 2100.

Se vede că încă de pe vremea lui Malthus, omenirii i-a fost frică de suprapopulare. Ba, chiar încă de pe vremea lui Tertulian, dacă stăm bine să ne gândim, prin secolul al-III-lea d.Hr., când populația nu era atât de densă ca azi. După cum puteți vedea, au trecut câteva sute de ani, mii – și, în general, oamenii continuă să trăiască și populația Pământului crește într-un ritm mai puțin pronunțat – nu se dublează la fiecare sfert de secol, cum preconiza Malthus.

Cert este că multe dintre complexele, fricile și fobiile noastre se bazează pe frica de moarte. Când instanța l-a condamnat pe nedrept pe Socrate la moarte, acesta a spus calm: „Chiar crezi că mi-e frică de ceea ce nu știu?” Socrate, deci, acceptă cu stoicism verdictul cu observația că nimeni, în afară de zei, nu știe ce se întâmplă după moarte și, prin urmare, ar fi o prostie să se teamă de ceea ce nu știe nimeni. Dar noi nu suntem Socrate, cu toții ne temem de moarte. Și, desigur, de viitor, despre care nu știm nimic. Mai bine spus, nu ne este frică de moarte, ci de frica de moarte. Iar ideea de suprapopulare, care implică inaniția, așa cum au prevăzut-o alții, ne adâncește teribil această teamă. Seriozitatea discuțiilor actuale la nivel înalt privind suprapopularea și pericolele care se întrezăresc în viitorul apropiat din pricina acesteia pun la îndoială, cu siguranță, sensul civilizației noastre și ideea de progres. Dacă tot vom muri de foame, fiindcă suntem așa de mulți, la ce bun să mai progresăm? Trăiește-ți clipa! ne spunem, iar asta implică să facem tot ceea ce ne trece prin cap, de fapt, tot ceea ce face rău lumii în care trăim: sute de mii de tone de haine și papuci din plastic, armament și mașini cu nemiluita, defrișări, experimente chimice, poluarea apelor, multă risipă etc.

Totuși, trebuie să admitem că principala cauză a problemei omenirii nu este suprapopularea în sine, întrucât natalitatea mondială a atins deja un vârf în anii 1990 și ea, după cum am văzut, va scădea în următorii ani. Dacă culegem mai multe date, putem vedea mai simplu: numărul de locuitori ai planetei este, desigur, în creștere, dar capacitatea lor de reproducere scade. Apoi se pune problema consumului pe cap de locuitor de apă, carne, energie. De exemplu, în India acest consum este semnificativ mai mic decât cel din Statele Unite, în ciuda faptului că India are 4 de ori mai mult populația S.U.A. și este a doua cea mai populată țară din lume. Ce înseamnă? Că țările dezvoltate unde natalitatea și populația e mai scăzută consumă mai mult decât cele în care nivelul de trai este mai scăzut chiar dacă populația e mai densă. E ca în povestea cu cartofii, ai zece oameni care trebuie să curețe cartofi, ei pot procesa zece kilograme într-o oră, dar cineva le mai adaugă încă cinci în sac. Contrar așteptărilor, cei zece curăță tot zece kilograme, nu cele 15. În același mod, nu ar trebui să ne grăbim să tragem concluzii din cauza celor opt miliarde de locuitori ai planetei – este mai bine să vedem ce altceva ar putea afecta acest număr al oamenilor de astăzi.

Teama de moarte prin inaniție cauzată de creșterea numărului de oameni ar trebui să nu ne mai preocupe atât de mult. Natura oferă mereu un echilibru. Societatea, de asemenea. Și nu atât războaiele, atacurile teroriste, pandemiile, catastrofele naturale și epidemiile, dorința din ce în ce mai mare a tinerilor de a-și schimba genul, împiedică creșterea în exces a populației, cât și un fenomen, care se numește „a doua tranziție demografică”. Acesta este un fenomen destul de complex, pe termen lung, asociat cu transformarea întregului sistem demografic al țării ca urmare a schimbărilor economice. Printre ele ar fi implicarea femeilor în muncă. Acestea devin nu numai consumatoare ale beneficiilor economice, ci și producători și, ca urmare, nu mai putem vorbi ca în urmă cu 300 de ani, cum vorbea Malthus, de familii cu un singur venit, în care soțul câștiga bani și soția se ocupa de casă și dădea naștere copiilor, de regulă, mulți la număr. Mișcările de emancipare a femeilor sunt în vogă. Un alt fenomen ar fi creșterea perioadei de maturizare economică a copiilor. Copilul devine independent economic la o vârstă mai târzie decât în urmă cu 300 de ani. Acum trebuie să aștepte până va absolvi liceul sau facultatea ori masterul, să-și clădească o carieră, toate acestea duc la faptul că oamenii se căsătoresc și nasc mai puțin, dacă nu chiar deloc, în multe cupluri.

A doua tranziție demografică este factorul datorită căruia natalitatea nu crește, ci scade. Deci nici aici nu există niciun motiv de panică și teamă că planeta se va stinge în curând de foame. Da, asistăm la o scădere a fertilității și, din păcate, o creștere a vârstei medii a locuitorilor Pământului – adică suntem o populație îmbătrânită.

Dacă acest eveniment, faptul că suntem opt miliarde pe planetă, este îmbucurător sau înfricoșător, este probabil la latitudinea fiecăruia să decidă, dar acest lucru, credem, nu ar trebui să necesite nici o temere din partea noastră. Astfel, astăzi, problema suprapopulării, potrivit oamenilor de știință, nu este atât de acută – situația este sub control și se schimbă în funcție de așteptările publicului. Astăzi, mai degrabă, problema care se ridică ține de chestiuni economice, dezvoltare durabilă și calitate a vieții, așa că dacă ne vom lupta pentru apă sau hrană în viitor, atunci cel mai probabil nu se va datora problemei suprapopulării, ci a modului cum fiecare din noi își va respecta, de acum înainte, locul sub soare. Și pentru asta e nevoie de educație, multă educație, adică ceea ce ne lipsește astăzi cu adevărat.

Cristina Danilov este psiholog