Optzecisme (II)

În treacăt. Acelaşi Dan Grădinaru comentează – şi ilustrează cu un fragment de proză, În treacăt – trecerea şi petrecerea lui Nicolae Velea. Care ar fi împlinit o Vîrstă-n colţuri şi rotundă. Păcat că n-a dat şi finalul prozei În treacăt: personajul (Duminecă), şofer pe-o cisternă de lapte, se scufundă cu tot cu maşină într-o ceaţă, într-un fluviu de lapte. Ce s-a dovedit a fi Dunărea. Nuveleta lui Velea, apărută în „Luceafărul”, a stârnit a adevărată furtună, provocată de redacţie, care voia să afle (de la cititori) dacă nu cumva autorul şi-a cam obligat personajul-şofer să se abată de la traseul obişnuit, „realist-socialist”, forţându-l să plonjeze în Dunăre şi-n plin realism magic… În camera noastră studenţească, disputa veridic/ neveridic, real/ imaginar s-a încheiat cu o foarte realistă bătaie cu… perne. Cert e că prozatori precum Velea, Bănulescu, Fănuş, DRP (şi alţii), încă din anii 60 (anii studenţiei mele) au… mişcat axa prozei româneşti realist-maniheiste, spre ceea ce, odată cu traducţiunile romaneşti din Sud America, va fi identificat drept realism magic.

***

De la fereastră. Dacă aş fi un cititor (avizat!), sau un autor… autoreferenţial, aş urmări motivul ferestrei în poezia lui NT. Şi-aş lua-o poate de la fereastra mătuşii Clara, pe care, copil fiind, am spart-o (cu-n foarfece de tuns oile), vrând să ies prin spărtură (episodul l-am descris recent, mai pe larg). Spaima spaţiului închis, a recluziunii (neintenţionate), semiîntunericul care mă invada, poveştile de speriat copiii, mi-au traversat, alături de spaima de lup, aproape toate vârstele, disipându-se doar în ultimele decenii. Dimineaţa/ ca o disperare/ îmi sparge geamurile./ Din aşternuturi ies gol,/ inhibat de-o inutilă ruşine/ şi încerc să ies prin fereastră. Aşa începe o Nocturnă. Dar înainte de asta a fost Fereastra închisă în… deschiderea volumului de debut, Punctul de sprijin: Ceva să intre prin fereastra albă./…/ să intre prin fereastra închisă, vreau să zic. Şi alte, mereu alte (sau tot aceleaşi?) ferestre, care se deschid/ se-nchid, prin ani… Casa noastră de-acasă avea ferestre mari, luminoase (ale mătuşii Clara erau nişte ferestruici, chiar dacă aş fi spart complet geamul, n-aş fi reuşit să mă strecor pe-acolo). De la o aşa fereastră urmăream spectacolul treierării grâului, cu caii, pe aria din ogradă. Şi-am văzut live momentul când calul Negru, cu o năprasnică lovitură, i-a spulberat tatei falca de jos, dinţii… Ferestrele-s aripi de fluturi orbi./ Ca o fiolă ziua între degete se sparge. Cum am ajuns, în ultimii ani, să privesc lumea – în realitate, un arc de cerc, în care-s cuprinse doar câteva străzi, dealuri şi clădiri – De la fereastră (titlul recentului volum de publicistică), nu voi povesti aici şi-acum. Sau voi povesti? Să precizez că sintagma, înainte de-a deveni titlu de carte, a fost titlu de rubrică în ZDI. Când i l-am propus, titlul, poetului-editor-junimist-scriptor Lucian Vasiliu, el a vibrat dureros-nostalgic: Aşa se chema jurnalul meu, din anii 70-80, pe care l-am dat pradă focului (la o ghenă din Nicolina) când am început a fi anchetat, hărţuit de Securitate… Se-nţelege că mi-a acceptat „cu drag” cartea şi titlul.

***

Sărbători pascale, aprilie 2022. Am trimis mesajul cuvenit unor cronicari, vechi şi noi, împreună care am făurit Cronica veche. Vreo 18, dar mai sunt şi alţii, uitaţi sau… evitaţi. Doar 6 mi-au răspuns. E-adevărat, unii m-au felicitat personal şi chiar accelerat. Dintre toate, reiau aici reacţia lui MRI: Îţi doresc sănătate (ca şi la mine: cât se mai poate), îndârjire la scris, şi iar sănătate. După cum arată mersul lumii, se pare că ultimele trei-patru decenii, în care ne-am tot plâns că vieţuim din greu şi fără destule bucurii, or să fie cele mai regretate din existenţele noastre de hârtie. Paşte fericit. MRI.

Comentariu. Îndârjire la scris nu mai am. Încerc doar să adun, să mai recuperez/ selectez/ antologhez câte ceva.

Cât priveşte „mersul lumii”, starea vremurilor, aş zice că nu doar ultimele trei-patru decenii, ci cele opt (în cazul nostru), cărora le-am supravieţuit, fi-vor şi cele mai regretate. Oricum, născuţi, copilărind în timpul Războiului Mondial, ierarhizat ca Ultimul – nu credeam să-nvăţăm a mai trăi Unul. Bine, deocamdată nu-i Mondial, să sperăm că nici nu va căpăta o asemenea amploare. Dar e aici, aproape de hotarele vieţii noastre. Mai mult decât avertismentele voalate ale Rusiei putiniste, mă înspăimântă îndemnurile unor (falşi, inconştienţi) viteji, ca Ro. să se implice…

***

De câteva zile, Sărăria a intrat în alertă. Sigur, nu-i alerta de pe marile artere de circulaţie, dar orişicât… Ei bine, cum stam eu, în urmă cu vreo oră, la fereastră (prietenii ştiu de ce), mi-a intrat în raza ochilor (albaştri) o doamnă (poate chiar o domniţă?). Cobora strada, pe trotuarul din dreapta. Presupuneam că merge „în târg”, dar, când a ajuns în punctul cel mai apropiat de locul meu de observaţie, s-a oprit. Ne-am uitat unul la celălalt, preţ de câteva secunde. I-am şi făcut un semn cu mâna, nu ştiu de ce. N-a reacţionat, dar… a început să fotografieze. Şi – mi s-a părut? – obiectivul era îndreptat spre mine. A tras câteva „cadre” şi, când credeam că, gata, îşi va continua drumul spre oraş, s-a întors şi-a început să urce Sărăria. Până a dispărut. Ce poz(n)ă! (19.5.020. Pe fb.) 

***

Cum poţi iubi o voce. În urmă cu peste un an, am scris un poem, în care încă din titlu mă întrebam: Cum poţi iubi o voce? De fapt, nu întrebam, nu interogam, ci doar căutam răspunsuri unor posibile interogări, mirări. Textul – care „închide” antologia Poezie deschisă – s-a bucurat de-o măgulitoare recepţie din partea unor exigenţi melomani… lirici. Poate că-i prea lung, totuşi, spre a-l relua aici. Aşa încât, mai departe vezi în carte… (25.5.022)

***

Spaime, mâhniri, derute. Dureri reale şi imaginare. Moşmodeli (moş model?!?).

Iluminări, chiar de Schimbarea la faţă, deşi nu toate irurile s-au asortat/ armonizat.

Mai ales eu – cu mine însumi.

Scriam, în urmă cu doar câţiva ani: „Tu nici nu ştii ce bine-i/ când trec anii/ şi rând pe rând te uită, iată, toţi…”

Pe naiba! Nu-i nici un bine.

Dimpotrivă, binele-i atunci/ acum, când eşti regăsit, reamintit, întrebat: Ce mai faceţi?

Nici că se putea altfel. (8 aug. 022)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”