Oracolul asistentei

Voiam să trec direct la critică virulentă, la tăiere în carne vie, dar am zis, hai, mai bine să încep uşor, calm, cu o poveste, eventual chiar povestea mea de săptămâna trecută.

Ei bine, în seara când trebuia să scriu articolul pentru ziarul de faţă eram la urgenţe la Spiridon pentru că, neatent şi nătâng fiind (în primul rând nătâng), m-am accidentat şi era să scap de jumătate de ureche. Din fericire nişte medici buni şi pe fază m-au ajutat să trăiesc mai departe cu toate părţile corpului întregi, iar pentru asta chiar le mulţumesc că există şi sunt aşa cum sunt. În fine. Ideea care m-a intrigat însă şi m-a enervat la culme e că am aşteptat pe holuri o grămadă, atât la urgenţe, cât şi după aceea, în zilele ce au urmat, la schimbarea bandajelor. Îmi era groază să mă trezesc dimineaţă şi să ştiu că îmi voi pierde jumătate de zi aşteptând pe holuri împreună cu alţi răniţi ai sorţii să îmi vină rândul la un banal schimb de bandaj care durează 5 minute.

O grămadă, zeci de minute şi ore pierdute pe holuri, la un moment dat chiar cu sângele şiroindu-mi pe gât, din singurul motiv pentru care aproape nimic nu merge în ţara asta: lipsă totală de organizare. Toate holurile spitalelor şi policlinicilor româneşti arată ca la război, ca în timpul unui conflict armat în desfăşurare când tot sistemul medical este, precum drumarii la venirea iernii, luat prin surprindere. Asta în fiecare zi! În fiecare an, de sute de ani de când au apărut spitalele în România. Şi nimeni nu se trezeşte odată să vină cu ideea de a organiza treaba, de a investi timp şi energie pentru a pune lucrurile în ordine în aşa fel încât totul să meargă lin, firesc, aşa cum trebuie să meargă, aşa cum merge la oamenii gospodari…

A trebuit să vină un străin, Raed Arafat, ca să mişte ceva, să aşeze nişte oameni şi obiecte la locul lor, dar nu e suficient, chiar nu mai e nimeni ca el să se ocupe şi de restul?

Cum să fie normal ca în fiecare zi uşa oricărui medic specialist să arate ca o licitaţie la bursă? De ce se permite şi se perpetuează la nesfârşit obiceiul ca pacienţii să stea buluc la un cabinet precum cerşetorii la Mitropolie: “Domnule doctor, mă ajutaţi şi pe mine?”… Suntem oameni, avem minţi sclipitoare, am trimis, iată, un autoturism în spaţiu, gratis, fără şofer, numai pentru că aşa a vrut muşchiul nostru, şi totul a decurs perfect, şi nu putem să ne organizăm în aşa fel încât pacienţii să nu mai aştepte ca boii la poartă şi să fie ORGANIZAŢI?

Avem de toate: medici extraordinar de buni şi dedicaţi, asistenţi şi asistente pe măsură, personal auxiliar, clădiri, aparatură, medicamente, tot. De ce nu le putem asambla pe toate astea în aşa fel încât această căruţă a noastră să meargă bine, cursiv? Nu trebuie trimisă în spaţiu, ăsta e deja moft, ci să meargă pe roţile ei, liniştit, legănat? De ce căruţa noastră arată ca o sculptură dezmembrată şi merge în două sau trei roţi şi în toate direcţiile odată? E atât de greu să se pună lucrurile cap la cap, să se ia logic fiecare segment în parte din procesul medical şi să se eficientizeze la maximum?

De exemplu, când se strânge toată acea gloată de oameni la uşa unui medic, de ce nu vine cineva cu o funcţie specializată pe acest lucru şi să îi sorteze pe toţi, în funcţie de gravitate, de urgenţă, de timpul alocat pentru rezolvare? Este inadmisibil ca la ieşirea fiecărui medic sau asistent dintr-un cabinet, toţi bolnavii aceia să sară pe respectivul cu întrebări, cu atenţii, cu hârtii fluturând ca nişte jurnalişti de scandal la vederea Oanei Zăvoranu…

Acumulând toate aceste idei în mine zilele trecute, vă daţi seama cum am reacţionat când am văzut în ziar titlu mare: “Reformă majoră în spitale”! Am crezut că leşin de uimire, de fericire că miracolul se înfăptuia tocmai atunci sub ochii mei. Dar, ce să zic, după ce am început să citesc articolul m-am pleoştit la loc, ba chiar m-am amărât mai tare ca înainte. Ce credeţi că au mai gândit minţile sclipitoare moldovene din sistemul medical? Cât de departe au putut ei ajunge cu tentativa de organizare din spitale, cu aşa-numita “reformă”? Au reuşit, nici mai mult, nici mai puţin, printr-un efort logic imens, îmi imaginez, să facă ceva cu totul absurd: să complice şi mai mult lucrurile, să mai ia încă o roată de la căruţă şi să i-o pună în cap căruţaşului: au inventat “oracolul asistenţei” că altfel nu-i pot spune.

Aşa numitul OAMGMAMR (sună a bâlbâială şi chiar aşa şi este!), adică Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, filiala Iaşi, a ajuns la concluzia că soluţia ce mai bună pentru derularea în cele mai bune condiţii a procesului medical din spitale e ca asistentele medicale să se apuce de scris, frate!… Să li se dea hârtie şi creion şi, pe lângă observaţiile pe care trebuie oricum să le scrie în fişa de observaţie a pacienţilor, să facă bine şi să îşi scrie şi jurnalul zilnic. Să aştearnă acolo cu lux de amănunte şi talent, evident, activităţile lor zilnice împreună cu pacienţii din spital, de la cele mari până la cele mărunte de tot. Fiecare mişcare pe care o fac să fie consemnată acolo, să nu scape una. Asta va face ca treaba să meargă strună şi toată lumea să fie mulţumită. Fix asta! Era cel mai important lucru din viaţa lor care lipsea cu desăvârşire şi trebuia realizat. Pe lângă permanenta alergătură pe holuri după pacienţi, doctori, ustensile, pansamente, cărucioare ş.a.m.d. trebuie să îşi mai facă timp şi de scris compuneri. Ei bine, asta le depăşeşte pe toate, după o situaţie ca aceasta eu chiar cred că România, cu aceşti oameni pe care îi avem acum, nu poate să meargă nicăieri decât cu oiştea în gard. Garantat!

Citez în final, pentru confirmarea celor spuse, din declaraţia celor de la instituţia de bâlbâiţi pomenită mai sus: „Dosarul de îngrijiri este, practic, echivalentul foii de observaţie clinică generală de la medici, care va permite asistenţilor medicali şi moaşelor să consemneze toate intervenţiile de nursing făcute în cazul fiecărui pacient. Acesta va cuprinde planul de îngrijire generalizat şi descrierea celor patru componente ale procesului de îngrijire: evaluarea pacientului/ comunităţii, elaborarea unui plan logic de îngrijire, realizarea planului de îngrijire, evaluarea eficacităţii acţiunilor de îngrijire“… Frumos scris, sigur respectivul e în Uniunea Scriitorilor din România, adică acolo unde vor intra şi majoritatea asistentelor în viitorul apropiat…

Briscan Zara este scriitor şi publicist