Pachiţa

De câte ori o întâlneam pe Pachiţa pe drum nu uita să-mi zică, trăgând un zâmbet cu toată dantura stricată, zâmbetul ei fericit: „Săndica îi fată din sat de la mini”. Mama avea vreo 50-60 de ani pe atunci, dar pentru Pachiţa era tot „fată”. Au fost şi colege de clasă la I-IV în sat. Pe urmă domnul învăţător Leahu, directorul şcolii, a trimis-o acasă pe Pachiţa: „Du-te, fată, acasă, că eşti proastă ca noaptea!” În fine, nu a fost o metodă prea educativă, conform cu standardele europene de astăzi, când toţi bombalăii trebuie să termine o şcoală, iar învăţătorii şi profesorii se conformează panevropeneşte: îi tratează ca pe nişte academicieni. Şi uite aşa putem spune cu mândrie patriotică: Din tâmpit tâmpit răsare! Dar nu mă luaţi în seamă, după cum vedeţi sunt un retrograd cu mentalitate de pe vremea aia.

Fraţii şi surorile Pachiţei erau oameni la locul lor. Numai ea era puţin candrie, sărită de pe fix. Îl ţin minte pe Gheorghe, frate-său. Trecea cu carul cu boi pe drumuşorul de la poarta noastră. Ştiţi cum merg boii – agale, molcom. Mi se pare că boii caracterizează civilizaţia din care ne tragem mai toţi, cea ţărănească: având mersul încet, cu pasul lor molcom, smulgând câte-o floricică de pe marginea drumului, şi rumegând (la noi se zice rugumând) în pace. Gheorghe a ţinut ultimii doi boi ai CAP-ului. „Ce era să fac, dom Radu?” mi-a spus domnul inginer Trâmboveţchi. La împărţirea averii CAP-ului a dat ultimii boi pe degeaba lui Gheorghe Goroneanu. Nimeni altcineva nu i-ar fi luat.

Trecea Gheorghe, cum vă spuneam, cu carul cu boi pe la poarta noastră. Şi Gheorghe, ţinând biciul în mână, că el, ca orice bouar care se respectă nu lăsa biciul din mână nici să-l pici cu ceară şi se uita într-o revistă de modă, luată din vreun tomberon. Gheorghe se uita la fetele acelea din revistă, înalte şi subţiri ca iuşca (varga), şi-şi zicea: „Al dracului fetişoarele iestea!” şi râdea blajin. „Câte-or mai scornit românaşii, breee!” Apoi făcea un semn cu biciul prin aer: „Hai, măi, hai, măi Florean! Haida, măi Iambor!” Nu bătea niciodată boii. Ridica doar biciuşca deasupra capului, ameninţând astfel boii, iar aceştia ştiau: grăbeau pasul. Cât puteau ei să grăbească.

Goronenii se pare că au fost primii locuitori ai satului Goruni. Proprietarii de pământ de aici, mici boiernaşi, majoritatea „grecotei cu nas subţire” cum zice Poetul, au adus sălaşuri de ţigani, ca să lucreze pământurile, viile şi livezile. Printre primii aduşi au fost Goronenii. Când se îmbăta, bunicul lui Gheorghe spunea cu ifos în crâşmă: „Băi, voi ce căutaţi în sat la mine!” Pe urmă au venit şi ţăranii români, care de pe unde. Bunicii mei din partea mamei, de pildă, au venit din Basarabia. Fugeau de urgia rusească. Că aşa este istoria noastră: împletită până la sânge cu tot felul de cotropitori: ba tătari, ba turci, ba ruşi, ba sovietici după aceea… Bunelul, mama, unii veri şi verişoare au ochii albaştri şi sunt mai blonzii. Eu am ieşit altfel: cu părul negru-negru (în fine, s-o spun pe sfânta dreptate: acum e alb şi cam rărit) şi cu ochii căprui. Se vede că „m-am dat în partea” tatei, care se trăgea din ţărani veniţi din Muntenia pe plaiurile acestea. „Ia vezi, dascăle (tatăl meu a fost «dascăl» la biserică, adică cântăreţ bisericesc, cum scria în ştatele de plată de la Mitropolie) – îi spuneau consătenii în glumă – atenţie la doamna, o fi umblat la ţiganii de pe valea Lupului, că băiatul ăsta e prea brunet.”

Dar să mă întorc la Pachiţa. Era scurtă şi groasă, cu picioarele groase cât nişte butuci. Din foanţele ei de toate culorile, primite de la oameni, cred că un creator de modă sucit de astăzi ar fi putut îmbrăca fistichiu şi deci cu succes o fată frumuşică la vreo gală de modă la modă, ca să mă exprim aşa. E greu să-i spun cerşetoare Pachiţei. Nu, nu era cerşetoare, nu cerşea niciodată. Îi dădeau oamenii singuri de pomană. Era suficient să-i vezi ochii mari, inocenţi, de viţeluşă înainte de tăiere, ca să ţi se moaie inima. Unele femei nu-i dădeau nimic, spuneau că Pachiţa duce pomana la ţigani, căci printre ţigani trăia, iar aceştia, profitând de naivitatea ei apropiată de prostie, îi luau toţi colacii, pâinea sau cozonacul. Dreptu-i, cam aşa era. Stătea în fundul bisericii la slujbe, iar femeile, înainte de a pleca, îi dădeau câteva felii de cozonac sau, când nu aveau altceva, câte o bucată de pâine unsă cu zahăr: „De sufletul lui Vasile (Costică, Ion, Mihai, Petrache etc.)…” „Bodaprosti”, ştia să răspundă Pachiţa. Iar în zilele Paştelui îi dădeau ouă roşii. Astea-i plăceau cel mai mult Pachiţei. Se bucura ca un copil.

Într-o zi a venit la biserică la noi un cerşetor din alt sat: unul alb-alb la faţă, înalt şi slab ca toaca. Şi acum s-a petrecut o scenă ca din Odiseea. Femeile, cum îs femeile, au uitat de Pachiţa şi îi dădeau de pomană numai noului cerşetor. Pachiţa s-a uitat cât s-a uitat neajutorată, dezorientată, apoi a început să plângă în biserică: gros, hohotit, cu râuri de lacrimi curgându-i pe obraji. Iar popa, era părintele Guriţă, s-a oprit din slujbă şi a zis: „Măi, femeilor, măi, daţi-i ceva de pomană şi Pachiţei noastre, săraca! Că ea de aceea plânge”. Şi aşa a fost. După ce femeile i-au dat câţiva colaci, Pachiţa „noastră” s-a ogoit.

De la o vreme n-o mai întâlneam pe drum pe Pachiţa cu zâmbetul ei timid şi dezgrădit de toate cele. Şi parcă mi-era dor să-i aud vorba: „Săndica îi fată din sat de la mini”. Nu mai putea merge, o dureau picioarele. A luat-o Gheorghe, frate-său, cu cotigarul cu boi şi a dus-o la el la Goruni. „Că Gheorghe îi inimioara ei”, mi-a zis o ţigancă. Acolo va fi şi murit.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video