Caută 
1 MIN
La Iaşi s-a clădit istoria modernă a României. Iaşul e un oraş de sacrificiu. Un oraş sfânt. Aici totu-i acoperit de o crustă de iluzii şi mister. Şi iluziile acestea împing mereu prezentul spre trecut.
Din mulţimea de cărţi, albume, pliante şi alte publicaţii editate sau reeditate pe parcursul anului trecut, dar şi al anului acesta, dedicate Centenarului, albumul publicat de Victor Bejan la Ed. Vasiliana 98, Iaşul – memoria vie a celor trei Uniri, are meritul de-a strânge între coperţile sale trei dintre cele mai importante momente ale istoriei noastre ce au avut drept rezultat naşterea naţiunii şi constituirea unui stat român modern.
Întâmplător sau nu, Iaşului i-a hărăzit soarta să devină creuzetul înlăuntrul căruia s-au declanşat reacţiile chimice, dar mai ales alchimice care au dus, la 24 ianuarie 1859, la unirea Moldovei cu Ţara Românească, apoi, pe 1 decembrie în 1918, unirea celorlalte provincii româneşti cu patria mamă.
Istoria Iaşului şi a celor două sau trei uniri, dacă punem în ecuaţie şi unirea realizată de Mihai Viteazul, în 1600, prin forţa armelor, are mai multe feţe şi faţete, unele strălucitoare, alte infame, mustind de suferinţă stinsă şi de nedreptăţi, ce au lăsat urme adânci în mentalitatea locului.
Referitor la unirea realizată de Mihai Viteazul, istoricul P.P. Panaitescu scria: "… ideea naţională, sub forma ei politică, a unităţii de stat, nu exista încă atunci, nici la noi, nici aiurea (…) o idee hotărâtă de unitate politică românească n-o putem căuta în vremea lui Mihai". Dacă ar fi avut-o totuşi, ar fi fost opera lui mai trainică, în condiţiile de atunci. P.P. Panaitescu e de părere că putem depista "un oareşicare sentiment de solidaritate între românii ce trăiau în cele trei provincii" şi o conştiinţă incipientă de apartenenţă etnică, "însă cu greu se poate vorbi de ideal naţional".
Împătimit de istoria Iaşului şi a celor trei uniri, Victor Bejan trece cu seninătatea unui unificator peste întrebările pe care le ridică istoricii moderni şi postmoderni, insistând asupra unui singur gând: fără cauză n-ar fi existat efectul. Efectul în cazul nostru a fost unirea. Iar cauza, sentimentul apartenenţei la un singur neam. Odată ce efectul a fost realizat, chiar la un mod inconştient, consecinţele lui aveau să răbufnească mai târziu din subterană.
Istoria celor trei uniri şi istoria Iaşului sau istoria oricărui loc şi a oricărui neam le putem privi aducând în faţa ochilor partea goală sau partea plină a paharului, în care sunt puse laolaltă izbânzile şi eşecurile, victoriile şi înfrângerile, suferinţa şi mizeria, resemnarea şi speranţa.
Iaşului i-a fost dat, într-adevăr, să fie creuzetul micilor şi marilor uniri. Aici istoria parcă şi-a împlinit menirea, iar timpul s-a contorsionat, oprindu-se în loc, pentru a-şi contempla propria sa măreţie şi, de ce nu, propria sa agonie.
De aceea, Iaşul marilor şi micilor uniri e un loc al speranţei, dar şi al pierzaniei, şi un loc al deznădejdii. Un loc în care viaţa cu greu îşi găseşte forţa şi impulsul necesar pentru a face faţă prezentului indiferent care ar fi el. Şi asta deoarece, în mare parte, Iaşul aparţine trecutului. Şi acest fapt îl poate simţi oricine ai cărui paşi se abat din drum trecând pe caldarâmul prăfuit încărcat de nostalgie al acestui mirific şi, într-un fel, glorios oraş. Iaşul şi-a sacrificat destinul său istoric pentru prima unire, fără de care România astăzi nu ar fi existat. Apoi a devenit, în vreme de război, capitala unei Românii aflate în disoluţie.
După 160 de ani de la Unirea Principatelor şi un secol şi ceva de la Marea Unire, în anul 2019, Iaşului i-a fost conferit titlul de capitală istorică a României. Tot în 2019, Iaşul a primit şi titlul de Oraş Regal, conferit de principesa Margareta. Titlurile însă nu pot recupera pierderile şi nedreptăţile suferite pe parcursul acestui lung interval de către ocârmuitorii României. Din pricina lor, Iaşul a rămas vidat atât din punct de vedere instituţional, cât şi cultural. Din această cauză la nivelul mintalului colectiv, în Iaşi s-au acumulat multe frustrări. De altfel, în 1859, un antiunionist a rostit o profeţie: "Faceţi unire, şi străzile Iaşului se vor acoperi de buruieni şi iarbă". Profeţia aceasta n-a fost aruncată în gol. Ea exprimă o cruntă realitate. Din când în când, străzile Iaşului sunt potopite de buruieni şi iarbă.
Aşa s-a întâmplat la scurt timp după prima unire, aşa s-a întâmplat şi în secolul trecut, şi asta se întâmplă şi astăzi, în perioada postcomunistă pe care o traversăm. Nu trebuie să stăm prea mult în cumpănă pentru a ne aduce aminte de vremea în care Bacăul s-a transformat într-un fel de dispecerat decizional al Moldovei, iar Iaşul şi-a pierdut din punct de vedere politic şi administrativ şi prestigiul formal de care s-a bucurat o vreme. Atunci s-au spulberat aproape toate iluziile. Şi faptul acesta s-a întâmplat nu prea demult, în vremea lui Solcanu şi a lui Victor Hrebenciuc. Atunci pe străzile Iaşului a crescut din nou iarba. Însă nu pentru mult timp, căci prin nu ştim ce miracol, Iaşul şi-a revenit, iar istoria s-a urnit din loc. Astăzi, Iaşul, datorită mediului universitar, dar şi a industrie IT, a devenit un oraş dinamic, atractiv. Nu se ştie însă pentru cât timp.
Pentru realizarea cauzei naţională, Iaşul şi-a asumat riscul marginalizării. "Nici un alt oraş, a spus Victor Bejan în alocuţiunea sa prilejuită de lansarea albumului dedicat celor trei uniri, n-ar fi putut face asta. Gândiţi-vă, dacă în locul Iaşului, sacrificiul ar fi trebuit să-l facă Clujul. Cu toată admiraţia pe care o am faţă de Cluj, nu cred că acolo s-ar fi putut produce un astfel de miracol…"
Indiferent însă de timp şi anotimp, Iaşul păstrează ceva din atmosfera de sfârşit de lume pe care o degajă piesa Regele moare a lui Eugen Ionescu. Aici totul decade, după o trecătoare şi neaşteptată strălucire. După cum păstrează şi ceva din atmosfera cronicilor lui Neculce şi Miron Costin, dar şi din atmosfera – şi aici e unul dintre paradoxurile sale – Crailor de curte veche de Mateiu Caragiale. Bineînţeles că Iaşul e impregnat de atmosfera calmă şi nostalgică a scrierilor sadoveniene. Să ne gândim numai la Nunta domniţei Ruxandra, dar şi la romanul Locul unde nu s-a întâmplat nimic.
Paradoxul e că la Iaşi s-a clădit istoria modernă a României. Iaşul e un oraş de sacrificiu. Un oraş sfânt. Aici totu-i acoperit de o crustă de iluzii şi mister. Şi iluziile acestea împing mereu prezentul spre trecut.
…Chiar şi timpul în Iaşi e supus nemişcării. Tramvaiele abia se mişcă pe linii. Omenii nu par grăbiţi. Doar traficul infernal la orele de vârf ne dă indiciul că trăim într-un oraş modern. Însă dincolo de toate neajunsurile şi toate relele ce-l macină din interior, Iaşul degajă în jurul lui un halou de o înaltă spiritualitate. Cerul său e înalt, senin, potopit de o dulce şi molcomă melancolie ce pustieşte inima. Aici perspectiva pare nesfârşită. Privit prin prisma paharului pe jumătate umplut cu o dulce, dar grea şi nostalgică licoare, Iaşul posedă ceva din măreţia şi mirajul Mecăi descrisă de Alexandru Macedonski în Noaptea de decembrie. El e mai mult iluzie, decât realitate. Istoria lui e lunecoasă şi înşelătoare. E un oraş al ideilor, al spiritului, mai puţin al contingentului. E un oraş idealist, în care şi Platon, şi Socrate, dar şi Diogene s-ar fi simţit în largul lor. Nu întâmplător Convorbirile, Junimea şi Viaţa Românească s-au născut aici, apoi au luat calea capitalei. E un oraş al marilor zidiri spirituale, dar şi un oraş al marilor plecări şi deziluzii.
Victor Bejan plăteşte şi el tribut spiritului idealist ce încă mai bântuie prin Moldova. Născut la Iaşi, într-o familie cu ramuri bucovinene şi basarabene, având strămoşi apropiaţi ce au contribuit la făurirea Marii Uniri, Victor Bejan priveşte istoria Iaşului prin prisma nostalgică şi optimistă. Albumul său iradiază acea căldură sufletească şi acel idealism de care au dat dovadă paşoptiştii moldoveni atunci când au înfăptuit Unirea Principatelor. Paginile sale păstrează ceva din îmbătătoarea şi înşelătoarea mireasmă a vinului de Cotnari turnat pe îndelete într-o cupă aurită de cristal. Înlăuntrul ei îl regăsim şi pe Alexandru cel Bun, şi Ştefan cel Mare, şi Alexandru Lăpuşneanu, şi pe Vasile Lupu cu măreţele-i ctitorii, şi pe Gheorghe Asachi, şi pe Mihail Kogălniceanu, şi pe Vasile Alecsandri, pe Titu Maiorescu, pe Creangă şi Eminescu, pe Veronica Micle, dar şi pe Ibrăileanu, Călinescu, Stere, Sadoveanu şi Topârceanu; după cum îi regăsim şi pe regele Ferdinand, pe regina Maria, pe generalul Berthelot, navigând pe străzile unui oraş bântuit de tifos, de soldaţi, de prostituate, şi exasperare. Aici, într-o atmosferă de sfârşit de lume, în vechile palate, dar şi în cafenele şi alcovuri, au fost croite planurile victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar s-au făcut şi toate demersurile diplomatice pentru unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Ardealului cu regatul României. Ce alt oraş a avut parte de o astfel de istorie?
Nichita Danilov este scriitor şi publicist
