Pe pantă

Multă vreme am refăcut, obsedant, secvenţele unei excursii, cu Şcoala, pe unul din munţii Muscelului, înalt de vreo mie trei sute de metri, cea mai mare înălţime pe care am urcat-o vreodată.

Panta era lină şi lungă – vreo patru-cinci kilometri. Ne-am desfăşurat mai întâi în şir indian, apoi în cupluri, dinainte constituite sau formate ad-hoc. Mie, la un moment dat, mi s-a alăturat Ilona, unguroaica, una dintre cele mai frumoase fete din Şcoală, o mignonă apetisantă şi isteaţă. Îi spuneam versuri şi tot felul de prostioare şi, mână-n mână cu ea, nici nu simţeam urcuşul. Cam la jumătatea drumului s-a făcut un popas, pentru masă şi pentru odihnă. Apoi… Apoi Ilona n-a mai mers cu mine, a revenit la prietenul ei, pe care, până atunci, îl ignorase. Îmi spusese că-s certaţi, că nu mai vrea să-l vadă, că s-au despărţit definitiv… Când i-am văzut din nou împreună, ciripind şi îmbrăţişându-se, m-am simţit jignit şi inutil.

Şirul indian şi-a reluat periplul. Eu rămâneam din ce în ce mai în urmă, nimeni nu mă băga în samă, fiecare îşi vedea de iubita lui, de iubitul ei. Când cei din faţă nu se mai vedeau – şi nici ei pe mine – m-am aşezat, mai degrabă mi-am dat drumul, m-am prăbuşit în iarbă. Voi rămâne aici, vreau să mor aici! Deasupra mea era doar soarele şi-n dreapta, masiv, uriaş, Mateiaşul, muntele inaccesibil mie. În vârful căruia sclipea Mausoleul, ridicat întru memoria şi gloria ostaşilor care au murit în Războiul de Reîntregire. Cu ce fervoare citisem Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, după ce profesoara de Limba Română, doamna Fiora Popescu, ne-a spus că acţiunea romanului se petrece în acest spaţiu câmpulungean! De-acolo, de pe Mateiaş şi din Cheile Dâmbovicioarei, locotenentul Ştefan Gheorghidiu, părăsindu-şi trupa pe care o avea în subordine, venea noaptea la Câmpulung – cale de 20-30 de kilometri – prins în mrejele unei iubiri interzise.

Tot interzise mi se păreau – în acea singurătate absolută, în care aş fi vrut să mă scufund, să mă pierd, să dispar – şi inocentele mele iubiri.

Am stat aşa un timp – ce mi s-a părut infinit – savurând splendoarea zilei şi deplângându-mi soarta… Şi, treptat, mi-am dat seama că, de fapt, nu voiam să mor, ci să mi se simtă lipsa, să fiu căutat… Şi chiar atunci i-am văzut pe băieţii care porniseră în căutarea mea! Înainte de-a coborî muntele, pe-o scurtătură, domnul Voican, pedagogul, făcuse numărătoarea, şi-a constatat că lipeşte cineva. Nu le-a fost greu să-şi dea seama cine lipseşte, unii colegi remarcaseră c-am rămas în urmă. Fără a bănui, desigur, intenţia mea… sinucigaşă. Şi, mai ales, motivele. De altfel, celor care m-au întrebat dacă-s obosit, avusesem grijă să le spun că nu, nu-s obosit, vreau doar s-admir de unul singur peisajul, să mă inspir… Când m-au recuperat, dimpotrivă, am făcut pe obositul, pe sfârşitul… Voiam să mă răzbun, şi nu ştiam cum. Până la locul unde mă aşteptau, am mers cât am putut de încet, cu popasuri, ca s-ajungem cât mai târziu, să se creadă că mi s-a întâmplat ceva grav. Voiam, cumva, să-i pedepsesc, mai ales pe Ilona, s-o fac să se simtă vinovată pentru că mă părăsise. În tabără, am fost primit cu efuziune, dar şi cu reproşuri: De ce n-ai spus că eşti obosit? m-a luat la rost domnul Voican, ghidul nostru, atunci, pe munte. Te-am fi ajutat, am fi făcut mai multe popasuri… Nu le puteam mărturisi motivul pentru care rămăsesem în urmă, aşa că am făcut în continuare pe epuizatul şi pe mofluzul, copleşit fiind (ca un bolnav închipuit), de îngrijorarea şi de atenţia cu care, în sfârşit!, mă înconjurau. În acelaşi timp trăgeam cu coada ochiului spre Ilona, trăgând şi speranţa că va veni la mine, mă va îmbrăţişa, mă va ruga s-o iert şi-mi va şopti şi-o vorbă dulce la ureche. Ceea ce nu s-a întâmplat. De fapt, ea era singura care ştia adevăratul motiv. Mă aşteptam ca din clipă-n clipă să iasă-n faţă şi să să mă facă de ruşine: Minte! Joacă teatru! Nu-i obosit, e supărat că l-am părăsit, pe traseu… Dar ea, nici nu m-a… divulgat (n-avea, totuşi, cinismul de care eu o credeam, în acele momente, în stare), nici nu s-a ostenit să mă consoleze. Şi bine a făcut.

Întrucât eram epuizat, pedagogul a propus să nu mai coborâm pe scurtătură, ci pe un traseu lin, doar că va dura mai mult şi-o să se-ntunece, o să ne prindă noaptea pe drum..

Şi-atunci, brusc, mi-a trecut „oboseala”.

– Nu, am spus, coborâm pe-aici.

– O să poţi?

– Da, i-am asigurat eu, mi-am revenit…

Şi-am coborât o pantă abruptă, plină de pietre, de rădăcini şi de cioturi, de care-n orice clipă mă puteam împiedica. Prin unele locuri, pur şi simplu m-am rostogolit, era imposibil să mă ţin pe picioare. Las’că doi-trei colegi m-au însoţit pe povârniş, având grijă să nu lunec, să nu păţesc ceva… Când am ajuns jos, la poale, eram, cu adevărat, epuizat, dar mulţumit, dacă nu chiar fericit că o coborâsem, panta. La prima adunare „pe şcoală”, am fost felicitat şi dat ca exemplu, pentru voinţa de care dădusem dovadă.

Cu Ilona n-am mai vorbit niciodată.

(Din volumul Capăt de linie/Exerciţii de neuitare, 2010)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”