Poemul de partid

Atunci îşi aminti că trebuie să scrie urgent un vast poem epic, un cânt, cum spuneau poeţii de partid. Tovarăşii de la Partid, de la ziare, de la edituri, de la Agitprop cer mereu cânturi din acestea, mereu mobilizatoare, care să îmbărbăteze masele muncitoare, ca să nu se lase seduse de literatura coruptă burgheză.

Aşadar, despre ce să scrie? Avea două mari opţiuni, mari şi late: să adore şi să înfiereze. Adoraţia Partidului, bineînţeles, trebuie manifestată în primul rând. În subsidiar trebuiau adorate: munca fericită a clasei muncitoare la strunguri, freze şi raboteze, transformarea socialistă a agriculturii, adică ogoarele fără haturi, succesele colectiviştilor în care se întrezăreşte măreţia viitorului luminos, horele şi dansurile săltăreţe sub steaguri de partid, prăsila de vaci care prisoseşte, laptele care dă afară din doniţele lăptăreselor harnice şi frumoase iubite cast de tineri tractorişti fruntaşi. „În general, iubirea pentru poporul muncitor – asta e cheia!” exclamă în sine poetul nostru. Aici intră simpatia şi duioşia pentru cei ce vor să evolueze pentru a deveni oameni noi, de nădejde, bucuria pentru victoriile Revoluţiei, admiraţia pentru eroii clasei muncitoare, care apără Revoluţia cu preţul sacrificiului suprem, admiraţia pentru tovarăşul Gheorghiu Dej etc. Apoi are la dispoziţie adoraţia Cârmaciului Stalin, a Creierului Revoluţiei – Lenin, dar să nu uite nici faptul că Lenin e fruntea – inima Stalin. Iar simboluri sunt căcălău, îşi frecă mâinile de bucurie poetul: ale avântului şi urcării, ale elanului şi înflăcărării, ale viitorului de aur, ale progresului perpetuu, ale avansării dinspre întuneric spre lumină; ca să nu mai vorbim de simbolurile emblematice: steaua, steagul, soarele, ciocanul, secera, scânteia.

A doua opţiune – înfierarea, demascarea, ura, căci inconştientul poetului nostru îi şoptea sloganul nepartinic, dar mult uzitat de poeţii de partid: Câtă iubire pentru poporul muncitor, atâta ură pentru duşmanul de clasă! Deci putea să înfiereze duşmanii de clasă, să fie stârpiţi până la unul, iar leşurile lor blestemate să fie lăsate pradă fiarelor şi păsărilor cerului. Aceasta trebuie să ceară cu tărie barzii Partidului! Apoi să înfiereze infernul vechiului regim, trecutul foametei, al pelagrei şi tifosului, al cămăşilor împăduchiate, putea să demaşte pe imperialiştii americani şi lacheii lor, pe sabotorii din industrie şi pe năpârcile strecurate în aparatul de stat, pe chiaburi cu actele lor duşmănoase şi diversioniste, pe ţăranii mai puţin săraci (mijlocaşii), care au nostalgia fostului ogor propriu, a proprietăţii.

Obosit, cu tâmpla grea, plină de simboluri poetice abia-nţelese, pline de-nţelesuri, poetul nostru deschide fereastra. O, ce vedere panoramică asupra oraşului în salopete de lucru! Trec cisterne gâfâind pline de lapte, camioane arhipline cu mobilă nou-nouţă pentru apartamentele muncitoreşti nou-nouţe. Diversitatea clădirilor, nuanţele stacojii-ruginii ale acoperişurilor, precum şi formele dulci ale colinelor, cu rotunjimi de vis, ar fi mulţumit aşteptările celor mai pretenţioşi poeţi. Dar nu ale poetului de partid: Nu-i venea inspiraţia! Dinspre apus adia un vânt călduţ, agreabil, care nu reuşea să târască după el nici unul dintre norii rotunzi ce luaseră acum forma unor tractoare roşii brăzdând ogorul albastru. Cerul arăta ca o planşă albastră pe care totul, inclusiv soarele, fusese fixat cu pelicanol de arhitecţi iscusiţi în aşteptarea indicaţiilor Secretarului General.

Apoi vine ideea! Daaa, va scrie despre o tânără şefă de brigadă la fabrica de pâine. Fruntaşă, necomplicată, cu aluat sbicit pe mâini. Apoi apare urâciunea pământului, năpârca exploatatoare. Are şi exploatatorul (n-o să-i spună Ionescu, e nepoetic, ci Ciorbagiu, Ciorbea, Sănduloiu, Gogoaşă – astea-s nume potrivite), o rămăşiţă a vechiului regim infiltrată în fabrică. E grosolan, necioplit în comportare, zurbagiu şi bădăran, o figură de păsăroi închiorchioşat cu guşă gravidă.

Culorile trebuie să fie cât mai întunecate. Poetul de partid are deja portretul cât mai monstruos în faţa ochilor: burta uriaşă, atârnând peste nădragii consolidaţi de bretele din import sau de un chimir uriaş (dacă e chiabur), vineţiul obrazului de băutor de răchie sau vin roşu, râtul de porc, picioarele groase, crăcănate şi înfipte cu obrăznicie în pământ, mâinile la spate, autoritare şi nepăsătoare faţă de brutăresele muncitoare. Apoi trebuie să-l asocieze cu o lighioană simbolică: broscoiul, şobolanul, guzganul pândind fiinţele plăpânde, dihorul îmbăloşat de sânge nevinovat, şarpele, vipera, lupul cu bale pline de sânge, câinele turbat.

Ah! şi câte nu pot face aceste năpârci nesătule, ca să perturbeze munca paşnică, liniştită, optimistă şi creatoare a maselor muncitoare: atrag de partea lor pe şovăielnici, pe delăsători, îi atacă pe curieri pentru a fura secretele militare, răspândesc cu succes zvonuri defetiste şi demobilizatoare, care cuprind pe gură-căscaţi, şi pe superstiţioasele babe fără minte şi fără dinţi, şterpelesc carnetele de partid, iau în derâdere ştiinţa agricolă sovietică, fac jocul elementelor titoiste, maoiste, troţkiste, stângiste, deviaţioniste şi aşa mai departe. Până şi urgiile naturii vin în sprijinul exploatatorului! În fine, se infiltrează, se deghizează, corup, manevrează, inventează, devastează, inundă, că ţi-e şi scârbă să le aminteşti pe toate! Poetul de partid Dan Deşliu ştie deja cum o să uneltească Ciorbea, Ciorbagiu, Ciortan, Ciotârcă, Ciorugă sau cum o să-l cheme. Va încerca să pună otravă în aluat, apoi, plin de bale pofticioase, va încerca să o siluiască pe şefa de brigadă, tovarăşa Ileana, o fată gingaşă şi blândă, ca o floare ce se deşteaptă la viaţă în revărsatul zorilor. Dar aici se va ridica colectivul, bineînţeles că ghidat de partid, şi se va pune zid în faţa exploatatorului, care va fi demascat şi pedepsit.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist