Rămânem cu canadianca?

S-ar putea ca mulţi dintre cei interesaţi de fenomen să afle că tenisul românesc scârţâie din toate încheieturile. Tenisul? În România? Ţara lui Ilie Năstase? Ţara Simonei Halep??? De unde atâta scârţâială? Cei care au cunoscut situaţia, în special din tenisul feminin, nu mai departe de acum doi-trei ani, au tot dreptul să se mire. România avea, în perioada aceea, şase-şapte jucătoare de Top 100, acum am rămas cu Simona şi Irina. Conducătorii vremii, de la Ruxandra Dragomir, până la eternul şi fascinantul de acum, George Cosac (anonimul Davis-cupman de anţărţ) prevedea un drum glorios spre noi culmi de civilizaţie şi progres, iar argumentele erau atât de cunoscute din alte sporturi, încât puteau servi perfect pe post de vomitive: clasările din topurile mondiale de juniori. Nu vă e cunoscută lauda şi automulţumirea asta de la gimnastică, de la atletism, de la tenis de masă? Ceea ce se uită este aceea că performanţele juvenile sunt etape de formare în sport, nu împliniri". Un exemplu din atletism este edificator. Regretata aruncătoare de ciocan poloneză Kamila Skolimowska a devenit campioană olimpică (Sydney 2000) la un an după ce a câştigat titlul mondial la junioare şi a rămas în fruntea topurilor aproape un deceniu până la tragicul accident care i-a curmat zilele. Românca Bianca Perie, cu un palmares juvenil net superior, n-a reuşit, înainte de marea blazare, mai mult de locul VI prin marile competiţii şi probabil aceeaşi soartă ar fi avut-o şi Mihaela Melinte, dacă s-ar fi născut cu 10-15 ani mai târziu.

Să revenim la tenis. În 2008, Simona Halep a câştigat turneul de juniori de la Ronald Garros. În finală cu Elena Bogdan, o altă româncă. După ani şi ani, Simona Halep, prea puţin sprijinită de guvernul român, a ajuns numărul 1 mondial în tenisul feminin. E drept, a fost promovată la un club cu finanţare publică, scoasă la iveală de un antrenor român, Firicel Tomai şi, cam atât. În rest, eforturile unor părinţi generoşi, cu dare de mână, care au dus-o pe Simona acolo unde este. Ce ar fi ajuns Simona dacă ar fi stat la mâna Federaţiei, implicit a guvernului României? Răspuns sigur: ce a ajuns şi Elena Bogdan. Acum vreo doi ani, mai mişca ceva pe la dublu, din cauza unei accidentări, acum dispărută din lumea tenisului.  Întrebarea noastră de mai sus (fiindcă tot a ajuns politica dâmboviţeană la "vârsta întrebărilor!") poate fi pusă şi altfel: ce ar fi ajuns Simona Halep într-un ambient tenisistic normal? Mai exact: Ar mai fi avut nevoie ea de 6-7 ani pentru a ajunge la locul ei? Şirul enigmelor nu se întrerupe aici, ci trece şi pe la Sorana Cîrstea, Raluca Olaru, Alexandra Dulgheru şi – mai ales – Mihaela Buzărnescu, sportivă care a trecut peste ghinioane numai  prin eforturile ei şi ale familiei sale, când nimeni din conducerea tenisului românesc, nimeni dintre cei care se ceartă acum pentru ciolan, fie ei "cosaci" sau "vecerzi", nimeni nu s-a interesat de soarta acestui talent ieşit din comun, trecut de toţi la index??

Odată cu apariţia peste Ocean a Biancăi Andreescu, au apărut pe la noi ideea modelului canadian: cluburi private de tenis, din care academiile de stat îşi trag seva şi finanţează partea grea a consacrării tinerelor talente: drumul de la speranţe, la certitudini. La noi, dacă în unele sporturi se face ceva, se acţionează la bază, pentru a se creşte talente lăsate mai apoi în paragină. Este greu de crezut ca puţinii oameni cu dare de mână care investesc în şcoli de tenis să asigure această bază precum în "ţara frunzei de arţar". De obicei, patronaşii unor astfel de edificii asigură oamenilor cu teşchereaua plină o posibilitate de distracţie efemeră pentru preţioasele odrasle, până le vine mintea la cap şi nu mai sunt atrase de cluburi. Cât despre faimoasa academie finanţată de la buget, este o idee rizibilă, din moment ce Federaţia Română de Tenis are tainul de la Minister tăiat din cauza certurilor dintre gaşca lui Cosac şi gaşca lui Vecerdea (ultimul, sperăm doar întâmplător antrenorul personal al lui Iohannis!). Intervenţia Simonei Halep în conflict pare în aparenţă părtinitoare. Este, însă, o expresie a dezamăgirii provocate de  lipsa fondurilor pentru creşterea talentelor, din cauza unor conflicte imunde. La ora scrierii acestui articol, o şedinţă importantă la FRT se află în plină desfăşurare, iar speranţele de depăşire a orgoliilor sunt puţine.

De o vreme, se discută dacă o putem considera pe Bianca Andreescu ca fiind româncă, măcar parţial. Sperăm ca diriguitorii tenisului românesc să nu ne aducă la o situaţie în care să tremurăm de emoţii doar pentru canadianca Bianca. 

Publicitate și alte recomandări video