Raport despre Rusia ca agresor regional

1. Cadrul politic și militar. După căderea comunismului, în 1989, şi destrămarea imperiului sovietic, în 1991, apariţia la putere în 1999 a lui Vladimir Putin, ofiţer de informaţii sovietic deconspirat în Germania, a marcat începutul unui program de relansare a Rusiei ca mare putere. Refacerea autorităţii discreţionare a conducătorului unic, după modelul secular al Ţarului atotputernic, precum şi relansarea proiectului ideologic imperialist al lui Petru cel Mare, panslavismul agresiv (proiect care fusese şi la baza ideologiei expansiunii Rusiei sovietice prin „internaţionalismul proletar”), au devenit axele de forţă ale reconstrucţiei Rusiei ca actor global din punct de vedere politic şi militar.

Deşi militar Uniunea Sovietică nu a putut face faţă cursei înarmărilor lansate de NATO, motiv pentru care URSS a clacat economic, Rusia a fost şi a rămas o uriaşă putere în domeniul armamentului clasic şi, din acest motiv, a continuat să joace un rol hotărâtor pe teatrele de război ale lumii, în ultimele două decenii, iar înzestrarea sa militară convenţională a rămas un atu într-un conflict regional.

Profitând de precedentul creat de puterile occidentale şi de NATO în Kosovo, regiune ajutată să se desprindă ca ţară de Serbia graţie autodeterminării populaţiei albaneze, Rusia a creat pe graniţele sale zone îngheţate de conflict care să-i ofere în orice moment pretextul unei intervenţii militare pentru a-şi proteja etnicii ruşi, de regulă implantaţi în calitate de colonizatori privilegiaţi de către autorităţile sovietice de după război, în ţările respective. Nagorno Karabach, Osetia de Sud sau Transnistria au funcţionat astfel şi au pregătit invazia actuală din Crimeea după acelaşi scenariu: antenele de spionaj rusesc implantate în regiunile şi în ţările respective acopereau informaţional situaţia existentă şi, cu masiv sprijin financiar şi logistic din Rusia, dotau şi antrenau miliţii ruseşti pe teritoriul respectivelor ţări care, la semnalul Moscovei, ocupau militar punctele strategice ale regiunii respective, ca trupe fără însemne distinctive (lucru interzis expres de legislaţia internaţională!), provocau conflicte cu armata ţării şi generau pretextul pentru ca Rusia să intervină militar „pentru a-şi apăra etnicii ruşi” ameninţaţi de armata ţării ai căror cetăţeni erau. Ucraina, la îndemnul repetat al consilierilor occidentali, a evitat, până acum, escaladarea conflictului militar, dar nu există niciun dubiu că Rusia a cucerit deja de facto teritoriul Crimeei, punct strategic esenţial pentru flota rusească şi pentru baza de submarine nucleare din portul Sevastopol.

2. Situația economică. Rusia a fost, evident, marea perdantă a Războiului Rece, ieşind cu o economie slăbită şi necompetitivă, cu serioase datorii externe şi cu o înapoiere tehnologică care a făcut proba ineficienţei cronice a modelului industrial socialist, hipercentralizat şi slab ca performanţă economică. Cum singura expertiză în ceea ce priveşte investiţiile, contractele şi contactele economice internaţionale era asigurată doar de ofiţerii de informaţii externe ai dictaturii comuniste, aceştia s-au regrupat şi au preluat practic toate oportunităţile şi ofertele economice viabile atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Aceşti ofiţeri, numiţi „siloviki”, au fost activaţi şi în ţările din fostul bloc comunist, fiind, de regulă, actori ai privatizărilor strategie (petrol, bănci, aluminiu, minerit etc.) ale rezervelor şi industriei deţinute de aceste ţări. În principal, în acest fel s-au creat marile averi, în paralel cu pauperizarea populaţiei obişnuite, după modelul sud-american, dar la o scară mult mai mare, ei devenind structura de finanţare şi putere economică folosită de Putin pentru expansiunea Rusiei şi pentru finanţarea proiectelor sale strategice. Toţi oligarhii Rusiei şi Ucrainei aparţin acestei categorii şi ei au fost arestaţi şi companiile lor naţionalizate doar dacă îndrăzneau să nu mai asculte de puterea discreţionară a lui Vladimir Putin sau să încerce sprijinirea rivalilor politici ai acestuia.

La nivel global, compania de stat Gazprom, condusă de mâna dreaptă a lui Putin de când acesta era primarul Sankt Petersburgului, activează ca instrument de presiune politică şi şantaj, practicând preţuri de livrare discreţionare, în funcţie de comanda politică, în contextul în care marile economii europene sunt dependente de gazul rusesc.

Singura interdependenţă a acestei economii de comandă cu piaţa globală o reprezintă sistemul bancar mondial şi acordurile internaţionale de liber schimb, instrumente care pot fi folosite ca levier în oprirea sau atenuarea expansiunii ilegale şi imorale a Rusiei dincolo de graniţele stabilite ale Europei.

3. Acordul de liber schimb SUA-UE. În contextul în care, pe fondul agresiunii militare a Rusiei în Crimeea, nu există acord diplomatic european şi nici mijloace concrete de reacţie militară (lucru ştiut de Putin atunci când a planificat agresiunea), singurul mijloc eficient de răspuns îl constituie măsurile economice la care Rusia nu poate răspunde decât propagandistic şi manipulator (vezi, spre exemplu, campania constantă de agresiune propagandistică întreţinută, în toate ţările, de ediţiile naţionale ale „Vocii Rusiei”, oficiosul guvernului Putin). În contextul în care marile puteri europene, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, sunt dependente de gazul importat din Rusia, precum şi de investiţiile, în active economice sau domestice, ale oligarhilor ruşi, la care se adaugă existenţa unor serioase investiţii americane, franceze şi germane în Rusia, care ar putea fi naţionalizate în cazul unui conflict ce degenerează în sancţiuni economice, democraţiile occidentale au nevoie de un acord de parteneriat prin care să fie reduse efectele negative ale politicii războinice, expansioniste şi ilegale ale regimului Putin. În acest context, au fost reluate, la Bruxelles, discuţiile despre acordul de liber schimb şi de protecţie investiţională dintre UE şi SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership) care vor permite Statelor Uninte să exporte gaz şi să exploateze gazele de şist din Europa pentru a sprijini independenţa energetică a europenilor faţă de Rusia. Odată semnat, acest parteneriat va putea funcţiona ca mijloc de presiune împotriva Rusiei care va fi obligată la o altă politică de preţuri şi va fi anihilată astfel posibilitatea şantajului economic care îi permite astăzi lui Putin să încalce, senin, tratatele şi acordurile internaţionale privind suveranitatea şi inviolabilitatea frontierelor. Problemele spinoase pe care acest acord le ridică, inclusiv pentru România, care este parte a UE, sunt legate de o reducere a marjei de intervenţie a guvernelor naţionale (care nu mai pot pune condiţii sau impune suveran măsuri protecţioniste) şi care vor avea de înfruntat reacţiile civice (posibil încurajate şi susţinute chiar de agenţi ai Rusiei!) faţă de costurile uriaşe de mediu pe care exploatările gazelor de şist le presupun.

În concluzie, pentru România se dovedeşte că amplasarea scutului antirachetă şi a celorlalte facilităţi NATO a dus la creşterea gradului de securitate în faţa unei posibile agresiuni ruseşti în regiune. De asemenea, vor trebui mai bine comunicate colectivitaţilor locale necesitatea, din punct de vedere strategic, a exploatării gazelor de şist şi vor trebui mai corect negociate beneficiile pe care aceste comunităţi le obţin în cazul existenţei respectivelor exploatări pe teritoriul lor. Se impune monitorizarea mai largă a organizaţiilor, a liderilor şi a agitatorilor manifestaţiilor anti-fracturare pentru a se identifica posibilele lor conexiuni cu agenţii sau intermediarii Rusiei (inclusiv cu cetăţeni moldoveni).

Pe plan extern, în UE, poziţia României ar trebui să susţină necesitatea acestui acord, care ar securiza energetic Europa şi ar trebui să monitorizeze agenţii de influenţă ruşi sau din ţări occidentale dependente de Rusia (Cipru, spre exemplu, sau Austria ale căror legislaţii bancare şi comerciale au permis o invazie de investitori imobiliari şi economici din Rusia). De asemenea, ar trebui sprijinit un plan de comunicare publică, prin mass-media, care să contracareze propaganda şi manipularea acestor teme prin intermediul agenţilor de influenţă din grupările de stânga (comunist-ecologiste) sau din presa de partid, ori din cea controlată de siloviki români.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor