Reformă? Ce fel de reformă?

În plină vară, şi încă o vară cu temperaturi extreme, guvernanţii s-au gândit că e momentul să pună în dezbatere publică proiectele de legi ale învăţământului. Mizau, probabil, pe faptul că cei interesaţi vor fi toropiţi de căldură şi nu vor reacţiona. Calculul s-a dovedit greşit: reacţii există, câteva reviste de cultură au publicat articole pertinente, nu putem însă şti dacă „decidenţii” vor ţine seama de obiecţiile şi de propunerile judicioase.

În ce mă priveşte sunt sceptic, nu în ultimul rând din cauza persoanei care se află acum în fruntea ministerului. Sorin Cîmpeanu e o marionetă care se complace în insignifianţă. Fără coloană vertebrală, a servit drept unealtă obedientă mai multor partide. A luat o decizie aberantă pentru ca plagiatul comis de Ponta să nu mai fie relevant, a vrut să-l scoată basma curată şi pe Gabriel Oprea. Ocupă o poziţie importantă într-un organism al francofoniei, dar nu ştim pe baza căror merite. Vorbeşte ca un robot, înşiră platitudini după platitudini. Este, cu siguranţă, omul cel mai puţin potrivit să reformeze învăţământul românesc.

Dintre articolele publicate pe marginea proiectelor de legi semnalez textul profesorului Liviu Papadima Legile învăţământului şi cei trei „i”: inechitate, ipocrizie, impredictibilitate, apărut în revista Observatorul cultural din 10 august. Nu întâmplător m-am orientat către textul unui filolog, ce are şi avantajul de a fi ocupat, la Universitatea bucureşteană, mai multe funcţii administrative importante. Liviu Papadima atrage atenţia asupra unui aspect de regulă complet trecut cu vederea: frauda intelectuală la doctorat este inferioară fraudei de la licenţă şi de la master. Explicaţia e simplă: doctoratele plagiate devin, adesea, „cazuri” publice, intens mediatizate. În schimb, la licenţă şi la master furtul intelectual este acceptat tacit. Pot confirma din proprie experienţă. Încercam să-i conving pe studenţii din anii terminali să-şi aleagă subiecte care să permită o abordare personală, cât mai puţin dependentă de bibliografie. Către sfârşitul carierei mele profesionale am constatat că aveam tot mai puţin succes: parcă paralizaţi de teamă în faţa textului literar, studenţii cereau „referinţe bibliografice” cu un scop bine determinat: să aibă de unde să se „inspire”. Din puţinii cu lucrări de licenţă originale se alegeau cei care redactau ulterior lucrări de master şi teze de doctorat ce respectau criteriile de redactare ştiinţifică. Problema e veche, dar ea s-a acutizat în ultimele două decenii când – cel puţin la facultatea la care predam – nivelul de pregătire al studenţilor a scăzut simţitor. Liviu Papadima mai observă, pe bună dreptate stupefiat, că se reia iniţiativa legislativă care l-a făcut „celebru” pe ministrul Cîmpeanu, şi anume: „Titularul titlului ştiinţific de doctor poate renunţa la titlul obţinut prin act unilateral de voinţă”. O dispoziţie legislativă, spune profesorul Papadima, cu siguranţă fără echivalent în lume şi care lasă cale liberă tuturor abuzurilor şi combinaţiilor dubioase. La fel de scandaloasă e propunerea ca abaterile de la etica ştiinţifică să fie… prescrise la trei ani după comiterea lor! Cel care comite un furt intelectual are, aşadar, nevoie doar de puţintică răbdare…

Problemele învăţământului preuniversitar sunt abordate în mai multe articole din România literară (numărul din 12 august), dintre care reţin contribuţia dnei Alexandra Florina Mănescu intitulată „Şcoală cât mai multă! Şcoală cât mai bună! Şcoală cât mai românească!” (titlul e un citat din doctorul Constantin I. Angelescu care, în interbelic, a fost în două rânduri ministru al Instrucţiunii Publice). Dna Mănescu e revoltată (şi cum să nu fii de acord?) de locul marginal acordat studiului limbii şi literaturii române. Şi încă: „Absenţa unei probe scrise la limba şi literatura română – de sine stătătoare – de la reformatul examen de bacalaureat mi se pare cea mai gravă formă de deznaţionalizare”. Cine crede că astfel de idei „reformatoare” sunt în interesul elevilor se înşală amarnic: urmarea va fi proliferarea analfabeţilor funcţionali. Uitaţi-vă cum vorbesc politicienii, cum vorbesc jurnaliştii şi „moderatorii” TV: masacrează limba română cu o iresponsabilă nonşalanţă. Şi, conchide Alexandra Florina Mănescu: astăzi, sub deviza România Educată, şcoala românească este la antipodul principiilor după care se conducea odinioară Constantin I. Angelescu.