Regula utilităţii

Colegul meu de la Istoria Culturii, Virgu Zăbavă, a fost dintotdeauna un revoltat ireconciliabil. Încă din studenţia noastră – petrecută, parţial, înainte de 1989 -, el se remarcase în postura de rebel. Protesta mereu împotriva vreunui abuz, invoca liberalismul occidental şi denunţa „pervertirea patriei”. Îl detesta, fireşte, pe Ceauşescu şi nu se ferea să o spună în diverse cercuri. Lumea îl cam evita, dar din raţiuni diferite. Cei mai mulţi îl bănuiau informator al Securităţii şi, implicit, agent provocator. Aceştia aduceau argumentul că, în pofida declaraţiilor sale belicoase la adresa regimului, lui Virgu nu i se întâmpla absolut nimic. Nu fusese nici măcar ameninţat vreodată cu exmatricularea, darămite să fie interogat, urmărit sau anchetat. Ceilalţi fugeau din calea lui pur şi simplu de frică. Informator ori nu, considerau ei, simpla sa prezenţă însemna pericol şi trebuia de aceea evitată. Extrem de puţini oameni aşadar (între care mă număram!) îi acceptau compania, fie şi sporadic, fiind convinşi că, în spatele nemulţumirilor junelui Zăbavă (nemulţumiri care, de altfel, erau şi ale noastre!), se ascundea o solidă conştiinţă morală. Că tânărul nu intrase încă, explicit, în vizorul Organelor putea fi, desigur, o curiozitate, însă, retrospectiv judecând lucrurile, între 1987 şi 1989, perioada la care mă refer, securiştii autohtoni aveau pe cap probleme mult mai complexe – interne şi externe – ca să mai găsească vreme şi dispoziţie pentru vocalizele unui student insolent.

Ipoteza din urmă a fost confirmată după 1990. Intrat într-o nouă societate – democratică în esenţă, dincolo de „specificităţile” şi „originalităţile” româneşti! -, Virgu nu s-a potolit. A persistat în starea de „nesupunere civică”, vorba lui Thoreau, criticând realităţile băştinaşe post-comuniste, de la restauraţia politică, la economia asistată a socialismului „cu faţă umană”. În 1991, a intrat la Universitate, ca preparator, printr-un miracol. La proaspăt înfiinţata secţie de istorie a culturii, nu s-a prezentat decât el la concursul pe multiplele posturi scoase pentru angajare. Decât să fie complet depopulaţi, cei doi titulari ai colectivului au preferat un „scandalagiu” (altfel, foarte bine pregătit). Activitatea revoluţionară a lui Zăbavă a căpătat, din momentul respectiv, un contur concret, instituţional. Din primele luni de experienţă academică, el a hulit cu patos nepotismul, corupţia, subiectivismul, laşitatea, mediocritatea, balcanismul şi ticăloşia – toate, să admitem onest, metehne ale sistemului educaţional superior din ţara Mioriţei. Le-a făcut zile fripte şefilor de departamente, decanilor, rectorilor, consiliilor profesorale şi senatelor ce s-au succedat, în timp, la cârma vechiului aşezământ universitar. Comunitatea s-a împărţit iarăşi în tabere în privinţa lui. Unii – între care, negreşit, mă aflam şi eu! – îl preţuiau pentru simţul său civic şi etic. Alţii – cei mai numeroşi! – au decis, treptat, să-i pună ştampila de „nebun de serviciu” şi, ca atare, să-l ignore cu tenacitate.

Ca în aikido, această ultimă categorie l-a anihilat practic pe profesorul Zăbavă, folosindu-i propria energie contestatară drept armă de ripostă. Ziceau: „Iar pălăvrăgeşte nebunu’!”, „Faceţi loc, vine protestatarul Virgu Zăbavă!”, „Ţipă căpiatul, băieţi, nu vă îngrijoraţi!”, „S-a trezit hahalera!” Bietul istoric al culturii ajunsese Don Quijote – copleşit, ridicol, de patetica lui încleştare cu morile de vânt. Pe acest fond descumpănitor, ceva formidabil s-a petrecut în urmă cu aproximativ doi ani. Brusc, Virgu şi-a încetat atacurile revendicative. A devenit tăcut o vreme, apoi, spre mirarea generală, s-a manifestat conciliant în diverse împrejurări antagonice. S-a înţelepţit, s-a transformat într-un neaşteptat „făcător de pace”. A învăţat arta compromisului şi a negocierii. S-a metamorfozat în Yoda! Deodată, emana numai spirit Zen. Mai lipsea să leviteze. L-am întâlnit în noua variantă identitară şi nu am ezitat să-l întreb ce păţise. A surâs şi mi-a răspuns meditativ: „Bătrâne, l-am citit pe teologul britanic William Paley. Conceptul lui – the rule of expediency/ regula utilităţii – mi-a întors viaţa la 180 de grade. În Teologia naturală, Paley constată că revolta împotriva establishment-ului e legitimă şi necesară, ca manifestare a conştiinţei etice. Totuşi, adaugă filozoful, dacă observi că, în ciuda eforturilor tale cinstite şi totale de reformă, sistemul refuză să se modifice în bine, înseamnă că reflectă voinţa lui Dumnezeu, având sensuri ascuns-escatologice, sensuri care te depăşesc şi dinaintea cărora tu, rebelul, eşti obligat să te retragi. Dragul meu, asta e revelaţia existenţei mele de revoluţionar în România – sistemul nu poate şi, mai ales, nu trebuie schimbat! El ilustrează voia divină şi, prin urmare, avem datoria să-l acceptăm, asumându-ne principiul utilităţii. Iată că m-am maturizat!”

Ne-am despărţit amical, dar în sufletul meu se prăbuşise un întreg univers…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video