Reproducerea

– Când mă picta, domnul Baba îmi sugera să mă gândesc la scene din copilăria mea. Mă întrebase dacă muncisem la seceratul şi treieratul grâului. Muncisem din greu. Curgeau sudorile pe mine. Sudorile amestecate cu pleavă şi cu praf. Luam snopii din căruţă cu furca şi-i aruncam în batoză. Batoza duduia. Pe o parte curgea grâul în saci, pe o parte zbura pleava, într-un vacarm de nedescris. Arşiţa verii făcea aerul irespirabil. Dar venea câte o adiere de vânt şi atunci infernul parcă se mai domolea pentru o scurtă perioadă de timp… Muncind cot la cot cu ceilalţi, nu simţeam pe moment oboseala. O resimţeam la sfârşitul zilei, când soarele apunea. Atunci ne aşezam în cerc lângă stogurile de grâu treierate, ne scoteam restul de merinde şi, în timp ce îmbucam din ce ne adusesem în traiste, începeam să povestim. Brusc asupra ariei, odată cu înserarea, cobora şi un val neaşteptat de veselie. După care oboseala revenea. Povesteam, cântam, apoi ne strângeam coasele, furcile şi tăgârţele şi ne îndreptam spre casă călcând cu tălpile goale prin praful cald şi moale scăldat de ultimele raze ale soarelui. Din pricina oboselii, de multe ori nici nu mai cinam. Ne întindeam în casă pe unde apucam şi adormeam buştean. Ne trezea însă în zori cântecul cocoşilor, şi îmbrăcându-ne pe fugă, şi tot pe fugă hrănind orătăniile plecam pe arie din nou. Şi iar călcam cu picioarele goale pe acelaşi drum. Dimineaţa însă praful de pe drum era ceva mai răcoros. Călcând prin el şi pe miriştile cosite, simţeam înţepăturile pietricelelor şi a paielor cosite şi încetul cu încetul ne trezeam. Ajungând pe arie, ne puneam broboadele pe cap şi începeam munca. Desigur, în atelier era o altă atmosferă. Chiar şi în perioada zăpuşelii, în cameră se păstra răcoare. Totuşi, se întâmpla ceva ciudat, cu cât mă străduiam să-mi rememorez scenele legate de munca la treierat, cu atât gândurile îmi zburau în altă parte. Abia când reveneam acasă de la slujbă, înainte de culcare, începeau să mi se rotească prin faţa ochilor chipul mamei, al tatălui meu şi chipurile arse de soare şi mânjite de sudoare şi praf ale sătenilor. Auzeam turuind şi batoza, auzeam şi nechezatul cailor şi mugetul vacilor, şi behăitul caprelor, precum gâgâitul gâştelor ce veneau pe arie. Simţeam şi mirosul snopilor de grâu prăfuiţi şi mirosul de benzină, şi mirosul câmpului pârjolit de arşiţa verii. În atelier însă cu nici un chip nu reuşeam să mă concentrez. Nu ştiu dacă domnul Baba intuia sau nu starea mea. Eram destul de stresată. De aceea priveam pe undeva în gol şi surâdeam în sinea mea, deşi eram încruntată. Apoi, la un moment dat, cam prin vară, începeam să simt mişcările pe care le făcea în pântecele meu pruncul. Mă lovea în stomac cu picioruşele, îşi agita şi mânuţele, iar eu stăteam cu mâinile în poală cu gândurile duse, încercând să ignor aceste mişcări. Era vară. Apăruseră roşiile şi castraveţii. Apăruseră şi harbujii, şi pepenii galbeni. Domnul Corneliu Baba era un grijuliu. Cumpăra din piaţă tot felul de bunătăţi, dar nu ne dădea să ne împărtăşim din ele decât abia după ce se terminau cele două ore de şedinţă. Trebuia să pozăm pe stomacul gol, ca să fim cât mai expresivi. Aşa ne spunea. Şi nu mânca nici el. Acest lucru îl învăţase de la actori, care nu aveau voi să mănânce două ore înainte de repetiţii, şi trei sau patru înainte de spectacol; în lumea scenei aceasta era o regulă generală. Actorii, ne spunea maestrul Baba, lucrează din plex şi atunci când au stomacul plin nu se pot concentra. Într-un fel, eram şi noi nişte actori şi trebuia să respectăm anumite reguli. În lumea teatrului domnul Baba era o figură obişnuită. Frecventa, desigur, şi sălile de spectacol. Se ducea însă şi la repetiţii, era invitat şi la avanpremiere. Era prieten cu o mulţime de actori, de regizori şi scenografi. Îl cunoştea, probabil, tot personalul teatrului, de la portari la maşinişti şi femeile de serviciu. De acolo domnul Baba împrumuta şi recuzita necesară pentru realizarea tablourilor sale. Noi eram actorii săi muţi. Un fel de statui vii ce trebuiau să stea în nemişcare preţ de două ore într-o anumită poziţie în atelier.

– Un fel de statui vivante, ce umplu pieţele şi străzile centrale din Occident, am zis. Auzise doamna Eugenia de statui vivante? Nu, nu auzise.

– Cum arătă?

– Sunt actori cu faţa şi veşminte vopsite în culoarea bronzului, a aramei, a argintului sau a aurului. Stau nemişcaţi ore în şir pe străzi imitând anumite personaje celebre. Pe Napoleon, pe Iulius Cezar, pe Cervantes, pe Shakespeare pe Columb sau pe Voltaire… Oamenii se opresc în faţa lor şi fac fotografii sau încearcă să intre în dialog cu statuile ce par a fi turnate din bronz, dar care clipesc complice din ochi sau îşi mişcă uşor buzele, dialogând mut cu spectatorii de pe trotuar. Bineînţeles că pentru această prestaţie lumea aruncă în pălăriile lor întinse pe asfalt câte o monedă sau câte o bancnotă de 5 sau 10 euro.

– Acum înţeleg, spuse doamna Elvira. Eram şi noi nişte statui din astea. Numai că nu aveam nici faţa, nici hainele vopsite cu aur sau cu bronz. Şi primeam după fiecare şedinţă răsplata cuvenită. Domnul Baba era un om generos. Pe la atelier, în timpul şedinţelor de lucru, venea şi soţia lui. În afară de bani, ne aduceau fel de fel de bunătăţuri. Ne aduceau curmale şi smochine. Ne aduceau şi portocale. Ne aduceau şi biscuiţi, şi cornuri. Nu ştiu de unde făceau rost de ele. Probabil de la partid. Căci în magazine nu prea vedeam portocale, nici smochine. Ne mai aduceau, după cum v-am spus, pepeni şi zemoşi. Fiind însărcinată, eu eram atât de pofticioasă, încât de multe ori în timpul şedinţelor de lucru vedeam negru în faţa ochilor, fiind gata-gata să-mi pierd cunoştinţa. Domnul Baba îmi ghicea stările de cădere în gol şi avea pregătit la îndemână câte o bomboană sau un ceai rece cu lămâie. Simţeam nevoia să mănânc acru, un castravete sau varză murată. Sigur că îmi era ruşine să-i cer domnului Baba astfel de lucruri, dar când ajungeam acasă mâncam castraveţi muraţi şi beam zeamă de varză cumpărată din piaţa de la Hală.

– Simţeaţi nevoia să mâncaţi acrituri, fiindcă aţi născut un băiat, i-am zis. Dacă aţi fi născut o fetiţă, probabil că aţi fi simţit nevoia să mâncaţi dulciuri.

– Da, aşa este spuse doamna Scorpan, am născut un băieţel.

– Şi ce-a ajuns până la urmă băieţelul dumneavoastră?

– V-am mai spus, a făcut liceul militar la Sibiu, departe de casă şi a ajuns maior…

– Deci nu s-a făcut pictor, cum prorocise Corneliu Baba…

– De unde atâta pictor, exclamă doamna Eugenia. Nimeni din familia noastră nu a avut preocupări pentru pictură. Nimeni nu a fost înzestrat cu talent. Harul acesta ţi-l dă Domnul. El se revarsă de undeva din cer. Aşa ne spunea domnul Baba. Te naşti cu el. Şi ca să înmulţeşti talantul, îţi trebuie multă răbdare, şi multă muncă… E mai bine că băiatul meu a îmbrăţişat cariera armelor. Şcoala a fost gratuită. Primea acolo nu numai masă, ci şi uniforma militară pe cheltuiala statului. Iar noi eram fericiţi pentru asta fiindcă trăiam cam strâmtoraţi.

– Bine că sunteţi mulţumită şi mândră de el…

– Cum să nu fiu mulţumită? M-ar bate Dumnezeu…

– Dar haideţi, doamnă, să ne întoarcem din nou la atelier.

– Scuzaţi-mă că am divagat. M-a dus gândul la băiat şi m-am emoţionat, răspunse femeia.

– E şi normal, doamnă. E doar băiatul dumneavoastră, cum să nu vă emoţionaţi?! Acum însă aş vrea să vă întreb dacă aţi văzut sau nu tabloul pe care îl picta domnul Baba în timpul şedinţelor de lucru din atelier?!

– L-am văzut în fugă, doar cu coada ochiului de la o distanţă şi dintr-un unghi care nu-ţi permitea să vezi mare lucru. Domnul Baba era superstiţios şi se tema să nu-i deochem tabloul. Sau poate că-i era teamă că nu o să ne placă felul în care ne vedea el… Nu, nu l-am văzut. După ce a pictat tabloul, domnul Baba a plecat cu el la Bucureşti. Acesta a fost ghinionul meu.

La ultima şedinţă, domnul Baba îi promisese că i-l va arăta a doua zi, întins pe şasiu. Dar a doua zi, doamna Eugenia deja era internată la maternitate, cuprinsă de chinurile facerii. Apoi, de la Bucureşti, domnul Baba a plecat mai întâi la Moscova, apoi la Varşovia, unde a primit şi o medalie de aur…

– Pentru tabloul în care apăreţi şi dumneavoastră?

– Nu ştiu dacă pentru acest tablou sau pentru altul. Nu l-am întrebat pentru care anume. De la Varşovia, domnul Baba s-a întors la Bucureşti, iar după un timp a venit şi la Iaşi. Şi nu a venit cu mâinile goale, ci a adus o mulţime de cadouri, atât pentru mine, cât şi băieţelul meu, care împlinise deja un an.

– Deci nu văzuserăţi tabloul?

– Nu, nu-l văzusem.

– Şi nu eraţi curioasă să-l vedeţi?

– Eram, cum să nu fiu. Dar vedeţi, tabloul nu se mai afla la Iaşi, ci la Bucureşti. L-am văzut ceva târziu, din pură întâmplare. Vedeţi, am intrat într-o librărie, să cumpăr o cutie de cretă pentru băieţelul meu şi alţi copii din cartier care jucau şotron. Şi atunci el, aţintindu-şi privirea pe un perete a exclamat: „Uite, mămică, acesta-i tabloul pe care l-a pictat domnul Baba.” Am tresărit. Era o reproducere cu o ramă foarte frumoasă. M-am uitat un timp, apoi am cumpărat tabloul. Am dat pe el 20 de lei. Îl ţin şi acum în casă atârnat în cui, la un loc de cinste.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist