Reţeta de post care nu dă greş niciodată

Atunci când îşi propun să postească, cei mai mulţi au în vedere, în primul rând, postul culinar. Ba chiar sunt foarte preocupaţi de a găsi cât mai multe „reţete de post”. Însă cea mai bună „reţetă de post” este cea pe care o vom auzi citindu-se duminică în biserici, din Evanghelia de la Matei (6, 14-21). Mântuitorul ne vorbeşte în această pericopă evanghelică despre trei ingrediente indispensabile unei adevărate postiri şi anume: iertarea, discreţia şi faptele bune.

Primul îndemn/ atenţionare: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Pare o lucrare accesibilă tuturor. Nu trebuie să împlinim, de-a lungul vieţii noastre, porunci care să ne depăşească puterile, nu trebuie să ne supunem trupul unei asceze îndelungate, ci trebuie „doar” să iertăm totdeauna celor care ne greşesc, celor care ne fac rău. Patericul egiptean ne istoriseşte cazul unui călugăr pe care cei din jur îl considerau cam leneş în îndeplinirea pravilei sale şi care, deşi aflat pe patul de moarte, era vesel şi cu inima uşoară. Întrebat de cei din jur dacă nu este îngrijorat de cele ce vor urma să se întâmple cu sufletul său, având în vedere viaţa pe care a dus-o, el le răspunde senin că, dintre toate, o poruncă nu a călcat-o niciodată: aceea de a nu judeca pe aproapele. Ca atare, el era încrezător în promisiunea pe care Mântuitorul ne-a făcut-o tuturor: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37). Cât de uşor, în aparenţă, şi-a câştigat mântuirea acel călugăr! Este însă atât de uşor să nu judeci şi să ierţi? Realitatea e că ne vine mai uşor a ţine un post alimentar, chiar şi unul foarte aspru, decât să ne înfrânăm mintea şi limba de la judecată. Iar a ierta este şi mai dificil.

Al doilea dintre elementele pe care trebuie să le avem în vedere când postim este discreţia. „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Matei 6, 18) este porunca Mântuitorului Hristos care ne vorbeşte atât despre făţarnicii care nu posteau, dar simulau aceasta pentru a impresiona pe cei din jur, cât şi despre cei care posteau doar de dragul de a fi remarcaţi şi apreciaţi pentru asta. Postul este rânduit pentru folosul nostru, nu pentru a impresiona pe cineva sau pentru a face pe plac cuiva din viaţa noastră. El este ca un medicament care ne ajută să luptăm cu boala păcatului. Postul nu este o sumă de restricţii, de renunţări, de abstinenţe, ci este un exerciţiu de voinţă prin care unui suflet luminat de rugăciune îi încredinţăm trupul acesta plin de neputinţe. A crede că poţi duce luptele cele duhovniceşti fără a te sprijini de post e ca şi cum ai crede că poţi participa cu succes la o competiţie sportivă fără nici o oră de antrenament. Discreţia cu care trebuie să însoţim postul nostru exprimă aşadar această interiorizare a postului pentru ca Tatăl nostru – „Care vede în ascuns” (Matei 6, 18) – să ne dăruiască puterea interioară de care avem nevoie, ferindu-ne de satisfacţia de moment ce vine din afara noastră şi care ne hrăneşte egoul cu iluzia că suntem mai buni (decât ceilalţi).

Aceste virtuţi – iertarea şi discreţia – le putem câştiga prin faptele bune, de milostenie, pe care le facem. Mântuitorul ne avertizează să nu ne adunăm „comori pe pământ” (Matei 6, 19), adică să nu avem o atitudine pătimaşă faţă de bunurile materiale. Nu rareori, cei ce-şi pun nădejdea în cele agonisite se trezesc peste noapte lipsiţi de averi şi devin de două ori săraci. O dată pentru că nu mai au acele bunuri materiale în care şi-au pus nădejdea; a doua oară pentru că, în tot acest timp, au sărăcit şi sufleteşte. Cei care se preocupă să adune comori pentru sufletul lor – prin rugăciune, post, fapte bune –, aceia nu au de ce să se teamă. Chiar dacă i-ar ajunge vreun necaz, ei ştiu că Dumnezeu le poartă de grijă şi întotdeauna sunt preocupaţi de a face voia Lui mai mult chiar decât de a se gândi la hrana zilnică.