Rezoluţii rezolute

Un stereotip obositor  a început să ne zgârie timpanele la vreme de final/început de an: „rezoluţiile de Anul Nou”! În traducere din engleză, angajamentul trâmbiţat inutil că îţi propui în anul ce vine să faci sau să nu mai faci ceva. Adică, conform concluziei de neuitat a lui Gică Hagi: „să fie bine, ca să nu fie rău!” Puzderie de ipochimeni ne-au obosit cu aflările lor în treabă pe acest subiect, ca să mai dea în faţa naţiunii un sens vieţii lor searbăde şi nesemnificative. Dincolo de resorturile psihiatrice ale acestei mode exhibiţioniste, poate că o scrutare realistă a viitorului imediat nu e lipsită de interes.

În primul său articol din acest an, distinsul intelectual şi rafinatul francofon Al. Călinescu atrăgea atenţia asupra unei analize capitale a strategiei parşive a tiranului moscovit de azi: răbdarea, indiferent de costuri, ca occidentalii să obosească laş şi, sub rafalele zilnice ale idioţilor utili de acasă, hrăniţi cu propaganda agresorului rus, să uite de obligaţia de a ajuta o ţară suverană atacată de un vecin hrăpăreţ, care a aruncat în aer întreaga arhitectură de securitate a Europei, negociată postbelic. Françoise Thom, una dintre cele mai avizate voci în analiza totalitarismului comunist, disecă chirurgical, cu argumentele istorice ale slăbiciunii occidentale în cazul invaziei staliniste a Finlandei, scandaloasa laşitate a guvernelor europene de a lăsa Ucraina fără sprijin militar, aşa cum au făcut şi în urma reprobabilului „acord de la Munchen” câştigat de Hitler. Celor cărora le pasă dacă nu cumva, după căderea Ucrainei, va veni rândul şi pentru România de a fi atacată de haitele şobolanului de buncăr, ar fi cazul să se uite pe platforma https://desk-russie.eu/, nu numai la excelentă analiză amintită. E un dosar acolo care ar merita a fi dezbătut până când zgomotul de fond al putiniştilor locali nu acoperă discuţia deturnând-o spre capitulare, adică spre trădarea interesului naţional. Pe scurt, „rezoluţia” mea ar fi ca, în acest an, în întreaga Europă, raţiunea să triumfe în faţa laşităţii electorale!

Apoi, ar mai trebui discutat mai atent despre o specie gălăgioasă şi extrem de toxică: „iubitorii de pace”. (Deşi mă mănâncă palma, aici nu o să fac apel la nepieritoarea formulare a „regelui fotbalului românesc” care ne spunea că „viaţa e frumoasă, dar merită trăită!”) Aceste relee de propagandă care cer isteric pacea în războiul european de la nordul graniţei noastre, nu spun explicit, vai!, şi cum s-ar putea obţine această pace azi, altfel decât cu victoria agresorului criminal. „Rezoluţia” mea ar fi ca to(n)ţi aceşti propagandişti iresponsabili ai intereselor putiniste să fie obligaţi să asculte poveste păcii. Care ar fi cam aşa: „ia imaginează-ţi tu, X-ulescu, că vecinul tău interlop mută într-o noapte gardul şi-ţi ia un sfert de grădină cu seră cu tot, pretextând că în timpul lui Petru Rareş grădina era a strămoşilor lui. Când te duci cu actele în mână, disperat, la Angela, sectorista satului, ea îţi spune compătimitor că o să vadă ce sancţiune ar putea să aplice agresorului, mai ales că «face bune afaceri cu el». Ca să fie pace, înghiţi cu noduri nelegiuirea. Văzând că nu păţeşte nimic, animalul de peste gard, împreună cu toată banda lui, într-o bună zi pe proprietatea ta, sparge uşa şi, sub ochii tăi, îţi ucide soţia şi îţi violează fiica, alungându-te în baie. Ritos, clamează că «asta e casa mea de veacuri, şi am dreptul să mi-o iau înapoi!». Când vrei să pui mâna pe par să-i crăpi capul criminalului, vecinul de vizavi, apărat încă de gard înalt metalic cu sârmă ghimpată, răcneşte la tine: «fă pace, fă pace!»”. La finalul povestirii i se dă gureşului „iubitor de pace” temă să scrie pe scurt care ar fi cea mai eficientă metodă de a face pace cu un agresor smintit şi iresponsabil, care nu ţine cont nici de lege, nici de bunul simţ?

Când Aleksandr Dughin (fiu de înalt securist sovietic) a primit gustoasa sinecură de a se ocupa de arhiva secretă a KGB-ului, a înţeles că viitorul ţărişoarei nu poate fi altul decât conjuncţia monstruoasă a ţarismului cu totalitarismul sovietic. Iar viziunea despre Imperiul ţaristo-sovietic a primit eticheta de „eurasianism”, armătura ideologică a viitoarelor crime internaţionale, o construcţie a urii şi nelegiuirii îndreptată împotriva civilizaţiei occidentale, dezvoltată şi democratică. Vârful de lance al acestei ideologii resentimentare şi agresive a fost, de la bun început, anti-americanismul. Rolul jucat de Statele Unite după cel de-Al Doilea Război Mondial, de vector al dezvoltării capitaliste şi de „jandarm al lumii” care oprea derivele totalitare acolo unde ele se manifestau obraznic şi ilegal, i-a scos din minţi pe ruşi, obişnuiţi să se considere superior genetic şi îndreptăţiţi la subjugarea altora. Rolul istoric jucat de Ronald Reagan în convingerea lui Mihail Gorbaciov să pună capăt utopiei sovietice, precum şi implozia imperiului agresiv comunist cu picioare de lut au fost declanşatoarele revizionismului rus, cel care a preluat arsenalul nuclear şi poziţia hegemonică a URSS pentru Rusia, lăsând celelalte republici să-şi ia, vorba lui Eltîn, „câtă independenţă pot” în schimbul cedării focoaselor atomice. De aceea, utopia sângeroasă a eurasianismului are ca temă centrală ura faţă de Occident, în special faţă de Statele Unite, maladie care îmbracă numeroase forme şi ai cărei agenţi plătiţi sau gratuit-imbecili sunt disipaţi pe întreg mapamondul. Ca om care a avut şansa de a sta în America ceva timp pot spune că lumea americană (politică, corporatistă, artistică sau cetăţenească) e departe de rozul hollywoodian din filme. E departe de a fi o lume perfectă, iar maşinăria unsă a dezvoltării şi inovaţiei industriale, cea care creează bunăstare şi civilizaţie, este dublată, într-adevăr de inechităţi, de sărăcie şi dezechilibre. Şi, da, ar putea fi îmbunătăţită de nişte politicieni cu viziune. Dar, totuşi, care ar fi alternativa la această lume perfectibilă pentru „suveraniştii” de berărie care, în cazul în care ar trebui să-şi apere ţara, ar şterge-o toţi, laş, spre alte zări? Bunăstarea moscovită? Anti-americanismul a devenit un fel de receptacol al frustrărilor, al eşecurilor, al sărăciei şi neputinţei celor mai năpăstuiţi de viaţa în capitalism. Urlă însă aceeaşi arie putinistă şi băieţi care o duc bine în ţările lor, care au slujbe, au burse, au finanţări babane de la corporaţii prin programe de „responsabilitate socială”, care nu cară saci de ciment în gară pentru un blid de mâncare (ca să nu mai spun de cei care fură dezinvolt avuţia ţării lor, din prea multă iubire de ţară, desigur, şi care îşi protejează banii în offshore-uri peste mări). Pentru aceşti ipochimeni am şi eu o „rezoluţie”: să fie expulzaţi în iubita lor Rusie unde să se bucure de binefacerile suveranismului şi să uite de asuprirea americană cu Visa, Apple, Microsoft, Google, Ford, Coca-Cola, McDonalds, Motorola şi ale produse diavoleşti care îi împiedică să-şi trăiască socialismul imaginar cu bani de la băncile occidentale.

Aşa să fie!

P.S În limba română „rezoluţie” însemnă „o apostilă pusă pe un document oficial”, iar „rezolut” e „decis, hotărât”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor