Rivalităţi globale (III)

Admiţând că anii viitori şi, probabil, deceniile viitoare vor ilustra un tipar de competiţie globală între blocul occidental şi adversarii săi, se pune întrebarea dacă România va putea să-şi dezvolte cu adevărat o politică externă proprie şi cum va arăta ea. După cum se ştie, în spaţiul nostru public apar, periodic, lamentaţii cu privire la efectele pe care statutul nostru actual – membru în NATO şi UE – le are asupra autonomiei de politică externă. Adesea, ele sunt însoţite de expresii ale nostalgiei faţă de epoca în care Nicolae Ceauşescu părea să facă diplomaţie la scară mondială.

Prima observaţie ar fi aceea că a vorbi despre o confruntare strategică globală nu înseamnă a neglija importanţa teritoriului – cu atât mai puţin, a teritoriilor ce se află în apropierea sau chiar pe linia de contact între competitori. Discuţiile despre normele internaţionale, despre pieţe şi reţele globale, despre răspunsul la crize precum schimbarea climatică sau recenta pandemie dau, uneori, senzaţia că ostilitatea între tabere s-a „de-teritorializat”, că mişcările şi contra-mişcările marilor jucători au efecte oarecum uniforme, pe tot globul. Războiul din Ucraina şi noua tensiune din Extremul Orient au demonstrat, însă, că unele zone sunt mai fierbinţi decât altele.

A doua observaţie are de a face cu adecvarea la prezent a unor argumente mai vechi. Ne amintim, probabil, că discursurile est-europene din anii 1990 şi începutul anilor 2000, în contextul integrării europene şi euroatlantice, tindeau să considere aderarea drept o ieşire definitivă din sfera de insecuritate a post-comunismului timpuriu. Rusia va căuta să refacă imperiul pierdut odată cu prăbuşirea comunismului – se anticipa, corect, în acea vreme. Dar problemele de securitate din ziua de astăzi sunt, după cum se vede, mai complexe decât cele enunţate acum trei decenii. Avem de a face nu doar cu riscul (foarte mic, dar nu inexistent) ca Rusia să lovească un stat integrat în NATO şi UE, ci şi cu acela al unei insecurităţi energetice speculate politic. Şi, desigur, izolarea oligarhilor pro-Putin şi excluderea lor din sistemele economice naţionale este mai uşoară decât prevenirea dependenţei exagerate de comerţul cu China, evident interesată de penetrarea politică a regiunii.

Exceptând situaţia în care, din cauza deficitului de leadership, blocurile ce constituie astăzi „Occidentul” ar deveni imposibil de gestionat, ar trebui să ne aşteptăm la o scădere şi mai accentuată a autonomiei de politică externă şi de securitate a statelor-membre mai mici. Se observă deja tendinţa de a centraliza într-o mai mare măsură deciziile UE în acest domeniu, dar lucrurile par să avanseze şi în lipsa unei asemenea reforme. La fel, alianţa nord-atlantică pare să se coaguleze mai strâns, sub patronajul încă şovăielnic al Washingtonului. Jocuri de tipul celor practicate – deocamdată, cu destul succes – de Ungaria lui Viktor Orbán ar putea deveni inacceptabile în câţiva ani. Spre exemplu, pe măsură ce Europa va ajunge să perceapă mai acut competiţia cu China comunistă, ne-am putea aştepta şi la descurajarea unor contacte economice mai strânse cu Beijingul.

Toate acestea – şi o serie de alte câteva motive asupra cărora nu putem discuta acum – vor crea o şi mai mare presiune în direcţia construirii unui nou tip de politică externă, în care loialitatea faţă de decizia colectivă să fie dublată de ingeniozitate în domeniile rămase la latitudinea capitalelor naţionale. Desigur, ar trebui început cu îmbunătăţirea capacităţii de influenţare a deciziei colective, ceea ce reprezintă o provocare pentru toate statele mici. Cel puţin în cazul Uniunii Europene, aceste demersuri nu ar ţine doar de „politica externă”, aici fiind vorba de o întrepătrundere a instrumentelor. Dar, în condiţii de confruntare mai acută cu rivali extracomunitari, ar fi important ca de la Bucureşti să vină un sprijin real pentru procesul de tranziţie către o mai mare autonomie şi o reducere a vulnerabilităţilor. Nu este suficient sprijinul declarativ sau votul disciplinat, ar fi nevoie de idei. Şi, desigur, de un mediu intern care să susţină această linie, unul în care nevoia de investiţii sau de produse ieftine să nu creeze vulnerabilităţi politice.