Să ne reamintim de situaţia copiilor aflaţi în dificultate!

Să ne mai reamintim şi de problema copiilor infectaţi cu HIV/ bolnavi de SIDA, cel mai adesea infectaţi prin instrumentarul medical din centrele de plasament şi unităţile medicale, nerecunoscută de regimul comunist şi ignorată de primele guverne postcomuniste. Abia prin anii 2000 această problemă a fost tratată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, beneficiind de know how-ul organizaţiilor internaţionale care au oferit servicii sociale orientate spre nevoile acestor copii vulnerabili. Copiii infectaţi cu HIV/ bolnavi de SIDA s-au luptat multă vreme cu stigmatul colectiv, marginalizarea şi excluderea socială. Chiar şi asistenţa socială de bază le era refuzată din teamă, necunoaştere, lipsa empatiei unor cadre medicale.

Sistemul de protecţie a drepturilor copilului a evoluat în bine mai ales după anul 2000, când Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie a fost transferată din subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale în cadrul Secretariatului General al Guvernului, tocmai pentru a da un feedback clar comunităţii internaţionale cum că problemele copiilor aflaţi în dificultate reprezintă o prioritate guvernamentală. Prin programe de interes naţional dedicate îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi, prin asistenţă financiară oferită de Banca Mondială şi Comisia Europeană prin Programul Phare 2003 – Children First, oamenii din sistem au înţeles că este nevoie de o schimbare reală, care să pună mai presus de orice „interesul superior al copilului”.

După o licenţă în sociologie şi un master în politici publice, având ca temă de disertaţie „Analiza politicii sociale în domeniul protecţiei copilului în România”, m-am angajat la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului, ulterior redenumită Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Iaşi. Am lucrat la Strategia Judeţeană pentru Protecţia Copilului 2002-2007, la Planul judeţean de închidere a instituţiilor rezidenţiale de tip vechi 2002-2007, la elaborarea şi implementarea unor proiecte de interes naţional (PIN) şi cu finanţare prin Phare 2003, ţintite pe promovarea măsurilor de protecţie de tip familial (asistenţă maternală, reintegrarea în familia naturală cu servicii de suport, module de tip familial, centre de zi integrate în comunitate, adopţie naţională şi internaţională).

La momentul aderării României la UE (1 ianuarie 2007), sistemul de protecţie a copilului era complet schimbat: instituţiile rezidenţiale de tip vechi erau închise, numărul de copii ocrotiţi în sistem rezidenţial scădea de la an la an, copiii beneficiau de măsuri alternative de protecţie, funcţionau serviciile sociale centrate pe nevoile copiilor cu handicap, se dezvoltau servicii pentru integrarea socioprofesională a tinerilor care părăseau centrele de plasament „sub efectul legii” (la împlinirea vârstei de 18 ani sau la finalizarea studiilor superioare). Atunci când sunt întrebat de studenţi dacă pot să dau un exemplu de politică socială care a dat rezultate, nu ezit să mă refer la politica privind protecţia drepturilor copilului.

Efortul de schimbare a situaţiei copilului aflat în dificultate a fost posibil şi prin implicarea masivă a organizaţiilor neguvernamentale: World Vision România, Fundaţia Serviciilor Sociale Bethany, Holt International Children Services, Asociaţia „Alternative Sociale”, Organizaţia „Salvaţi Copiii”, Children on the Edge, Fundaţia „Alături de Voi” România, Fundaţia „Star of Hope” şi multe altele. Pe vremuri, în casele de copii, lucrau doar infirmieri, asistenţi medicali, personal administrativ şi câte un medic pe ici, pe colo. În momentul de faţă, în sistemul de protecţie a copilului lucrează asistenţi sociali, psihologi, psihopedagogi speciali, logopezi, sociologi, pediatri dedicaţi situaţiei copiilor aflaţi în dificultate. Conform statisticilor furnizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), la 1 ianuarie 2019, în sistemul de protecţie specială a copilului era un efectiv de 52.783 copii, din care 17.096 copii în sistem rezidenţial şi 35.687 copii în servicii de tip familial.

Copiii reprezintă segmentul de vârstă cel mai afectat de sărăcie. Conform Institutului Naţional de Statistică (INS), în anul 2019, rata sărăciei la nivel naţional era 23,8%, copiii fiind afectaţi de sărăcie în proporţie de 30,8%. Gospodăriile cu copii aflaţi în întreţinere sunt afectate de sărăcie în proporţie de 26,4%, iar familiile monoparentale în proporţie de 39%. Dacă avem în vedere indicatorul AROPE (rata riscului de sărăcie sau excluziune socială), la copii este de 35,8%, faţă de adulţi cu 29% şi persoane vârstnice care sunt în risc de sărăcie sau excluziune în proporţie de 33,9%. Copiii care fac obiectul indicatorului AROPE se află în una din următoarele situaţii: provin din gospodării care au venituri disponibile inferioare pragului de sărăcie; sunt în stare de deprivare materială severă; trăiesc într-o gospodărie cu intensitate foarte redusă a muncii.

Conform unui raport de cercetare al Fundaţiei World Vision România, în anul 2020, o cincime dintre copiii din mediul rural (21%) erau nefericiţi sau doar uneori fericiţi. Acelaşi raport arată că unu din 14 copii (7%) susţine că are o viaţă grea; 80% dintre copiii de la grădiniţă până la liceu au declarat că muncesc în gospodărie, făcând curăţenie, îngrijind animalele, având grijă de cei vârstnici sau bolnavi; un sfert dintre copiii de la sate afirmă că nu sunt ajutaţi de nimeni la temele pentru şcoală. Analfabetismul funcţional este un fenomen prea răspândit în rândul copiilor din România, mai ales în mediul rural, iar pandemia de COVID-19 a amplificat această problemă.

De Ziua Internaţională a Copilului, să avem în vedere că 86.263 de copii aveau unul sau amândoi părinţii plecaţi la muncă în străinătate, că 15.599 de copii sunt abuzaţi, neglijaţi şi supuşi exploatării prin muncă, exploatării sexuale sau exploatării pentru comiterea de infracţiuni, că 683 de copii sunt părăsiţi în maternităţi sau alte unităţi sanitare, că 72.163 de copii sunt cu dizabilităţi, că 18.180 de mame sunt minore din România, conform datelor ANPDCA şi INS pentru anul 2019. Creşterea economică trebuie să se regăsescă şi în bunăstarea copiilor, în creşterea calităţii vieţii familiilor şi comunităţilor, altfel nu putem vorbi despre dezvoltare durabilă.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi